Doar că, din fericire, mai toate filmele vin la toamnă şi în România la Les films de Cannes nu numai la Bucureşti, ci şi, datorită Palme d’Or-ului câştigat de Cristian Mungiu acum un deceniu şi sărbătorit la SFR, în Iaşul său natal!

Prima zi a debutat cu filme de iubire, dispariţii şi refugiaţi, în scenarii! Pe cele 24 de trepte care ies din mare, pe muzica lui Saint-Saens, ca pregeneric, pentru această a 70-a ediţie s-au adăugat nume de regizori, sfârşind cu Bergman şi Orson Welles.

Pelicula din afara competiţiei, (din fericire) Fantomele lui Ismael n-a luat aplauze, dar nici fluierături de la presă, doar că la a doua proiecţie a fost atât de snobat, încât sala Debussy a părut pustiită de spectatori, şi cei care s-au încumetat au mai şi dezertat, pe parcurs. Traillerul arăta tentant şi Arnaud Desplechin e un autor de obicei onorabil, care a căzut în capcana unei telenovele tip Elodia. Zadarnic s-a pavoazat cu vedete la modă ca Marion Cotillard (cam nepieptănată în deschidere) sau Charlotte Gainsbourg (cu o rochiţă micro, argintie, deşi n-are picioarele Marlenei Dietrich, în Seara de Gală), care paradoxal se mai şi îndrăgostesc de un Mathieu Amalric (care va deschide ca regizor secţiunea Un certain regard cu Barbara). Tipul arată mai jalnic ca niciodată şi parcă seamănă cu Serge, tatăl Charlottei, astrofiziciană cu ochii pe stele şi care crede în infinit, în script (nu ştim dacă a existat vreo intenţie de un posibil sugerat incest post mortem!). Pe nevasta dispărută vreo 18 ani (în reclamă de 21 de ani, 8 luni şi 6 zile, ceea ce pare o înşiruire a la Mungiu, cu care s-a aflat în competiţie cu Scafandrul şi fluturele în 2007) o cheamă Carlotta , ca pe fata din Fantoma de la Opera, foarte subtil, n-am ce spune! Scriitorul care ne mai poartă şi în film suferă de sindromul Elisinore, care nu ştiu dacă există, dar sună bine, ca să nu mai dormi deloc, aluzie la Hamlet, pentru că altfel mergi din coşmar în coşmar! Şi aşa se sare de la o discuţie între diplomaţi, foarte puţin diplomaţi, mai degrabă din tabăra lui James Bond, fără să aibă calităţile lui, la extravagantul artist Pollock şi la un spion rus, sau înger (mi-am amintit brusc că înger păzitor era porecla atotştiutorilor şi urmăritorilor de la Secu!), ori la dorinţa de a învăţa romani şi până la un frate imaginar, interpretat de Louis Garrel, care e frumos, dar fără consistenţă, ca o palidă hologramă, faţă de mult aşteptatul oaspete de la TIFF: Alain Delon!

Documentarul Vanessei Redgrave, care în curând împlineşte 80 de ani,  candidează ca debutantă regizoare la Camera d’Or, cu producător propriul fiu Carlo Nero, al lui Franco, cu care s-a măritat după 30 de ani, căci se vede că nu-i niciodată prea târziu pentru ea (fără şanse, dacă nu se vrea un premiu ca la Berlinală, anul trecut, pentru drama refugiaţilor). Sea Sorrow/O mare îndoliată (i-aş zice, mergând şi pe un joc de cuvinte) e tulburător şi la obiect ca subiect, ba chiar şi cu imagini de arhivă, cu Eleanor Roosevelt şi discursul distinsei doamne pentru respectarea drepturilor omului, sau Contrarevoluţia din Ungaria, când refugiaţii lor au fost acceptaţi, iar acum ei înalţă ziduri împotriva năpăstuiţilor sorţii din vremurile noastre. Din păcate, tonul e prea de activistă, în accepţiunea de tristă amintire, şi mai puţin de militantă echilibrată. Păcat! Sigur nu e Oliver Stone, care pregăteşte o nouă capodoperă, Ukraine on fire (oare s-a inspirat din titlul celebrului, interzis, cândva: Odessa în flăcări?) 

Şi a început competiţia oficială cu rusul controversat de Putere la el acasă, Andrei Zviaghinţev (Leviatanul). S-a oprit la o poveste sfâşietoare, sfârtecătoare, într-un decor foarte elegant, care ne-a scutit de interioarele îmbâcsite şi muşamaua pe masa din bucătărie, dar a rămas îndelungul rumegat inestetic, de parcă nimeni nu mai ştie că la masă nu se vorbeşte!, Loveless / Faute d’ amour (pe care l-aş traduce, după vizionare: Unde dragoste nu mai e...), plecând de la un film al lui Ingmar Bergman, Scene dintr-o căsnicie, care a fost o sursă şi pentru Netzer şi a sa Ana, mon amour! Marile spirite chinuite se întâlnesc! Unui cuplu în prag de divorţ, cu violenţe verbale şi certuri interminabile şi agasante, le cade victimă puştiul lor de 12 ani, aflat la vârsta pubertăţii şi luând foarte în tragic drama, care e uneori tratată mai cu umor, de exemplu în franţuzescul Sub acelaşi acoperiş, dar care, fireşte nu-i printre alesele de pe Croazetă, ci doar la cinema! E şi o referire la Sfârşitul lumii, la Ucraina şi la refugiaţii lor, la despărţirea în acte, care te poate lăsa şomer, şi la convingerea că e imposibil să trăieşti fără iubire!


Jessica Chastain FOTO Guliver/Getty Images

Ceremonia a fost încredinţată, după mai bine de un deceniu, voluptoasei Monica Bellucci, emoţionată şi poate puţin excesivă, dar aşa Italia era în fruntea bucatelor, şi cu Claudia Cardinale pe afiş (oare cine ar putea-o uita-o în Ghepardul, cu râsul ei, care o dădea de gol, deşi părea atât de gracilă?). Juriul e unul al contrastelor de la Will Smith, ciocolatiu şi exuberant, la Almodovar, mai nins ca niciodată şi cam plouat (timiditatea, bat-o vina, ocrotit de o pereche de ochelari cu lentile foarte negre). Printre cele care au urcat ca să şocheze a fost şi preferata lui Victoria Abril, cu un coc, ca un monument indian, şi Rosie DiPalma, cu voaletă, ca să-şi mascheze (sau dimpotrivă) nasul inubliabil. Spaniolul va da verdictul pe 28 mai alături şi de roşcata Jessica Chastain, care purta bijuteriile Cleopatrei, alias Liz Taylor, Agnes Jaoui, foarte săltăreaţă şi care ne-a dăruit cândva un film genial, printre preferatele mele şi ale lui Nae Caranfil: O chestiune de gust, nemţoaica Maren Aden, care ne-a făcut să părem un pic mai buni în Toni Erdmann, sau splendida şi fragila, parcă zămislită din porţelan, Fan Bingbing, plus Sorrentino (îndrăgit pentru Tânărul Papă şi Tinereţe cu a noastră Mădălina Ghenea, care acum joacă în Smitten, regizor fiind scenaristul lui Rain Man), plus compozitorul Gabriel Yared (oscarizatul Pacientul englez) şi ultimul, dar nu cel de pe urmă, coreeanul de la Anonimul 13: Park Chan-Wook (cu fantasticul Slujnica).

Şi mai ales gazda: Thierry Fremaux, elegant şi primitor, şi la propriu şi la figurat şi aproape omniprezent, de te întrebi de nu i-a reuşit deja o clonare! Ar merita!

Poliţia în dispozitive a vegheat impozantă ca-n Jandarmul, că tot suntem la doi paşi de Saint Tropez! Nu degeaba a fost deja încurajată de noul lor ministru de Interne, care face parte dintr-un guvern cu un casting remarcabil, după cum titrează televiziunile depăşite de două evenimente de o importanţă planetară fiecare şi simultane pe deasupra!