Capitolul 3

Şi am mai descoperit un compatriot: Alex Gheorghiu, DOP-ul de la un documentar foarte aşteptat şi deja votat de publicul de aici: My Wonderful West Berlin, un montaj de imagini de arhivă , plus interviuri recente, despre Berlinul Occidental (alături de Koln şi Asmsterdam) raiul comunitaţii gay, încă din anii 60, inclusive după înalţarea înspăimântătorului Zid! Existenţa unor Porno Kino, nostalgia tinereţii, localul Why Not, Muzeul rujurilor şi al celor de altă orientare sexuală, fascinaţia pentru Marlon Brando şi filmul Desire (Un tramvai numit dorinţă), conflictele iremediabile cu părinţii, drama SIDA, şi catolicii care interzic prezervativele, discriminarea lesbienelor şi inexistenţa barurilor pentru ele, pt că nu beau destul, şi tot felul de alte curiozităţi, sunt enumerate şi ilustrate...

Pelicula al cărei protagonist e Alec Secăreanu e mai degrabă un nou Brokeback Mountain (aşa a fost catalogat, dar ar putea fi şi un nou Ton la fermă, al lui Xavier Dolan, sau Rester vertical al lui Guiraudie), deşi mi se pare mai subtil, şi în care personajul nostru, tratat de Gypo (un gipsy argotic rău), e doar foarte brunet (fiu de profă de engleză, în script), sentimental şi harnic, romantic doar cât trebuie şi care-l umbeste clar pe englezul (O’Connor) mai din topor, violent şi necugetat, deşi s-a testat atent alchimia, de pe camera, dintre cei doi. Regizorul Francis Lee precizează că nu e o experienţă personală povestea, dar că a vrut să ne simţim în mintea tipului, peisajul din Yorkshire reflectându-se doar în privirea lui Gheorghe (alias Alec, pe care îl descrie drept cerebral şi cu o putere de concentrare fantastică, gata să-i iasă totul dintr-o singură dublă!). Cursul de limba română pe repede înainte e genial! Pe generic e şi Gemma Jones, chair mai grozavă decât ca mama imposibilă a lui Bridget Jones. Poate unde aici trebuie să fie o bunică aspră şi blândă, la un loc! Să-i ţinem pumnii producţiei pentru un Teddy Award!

Tot în a treia zi a fost şi Felicite, o Joy congoleză care încearcă să-şi salveze băiatul, în urma unui accident de motocicletă (care aminteşte de cel al băiatului lui Depardieu), printr-o operaţie extrem de costisitoare, într-un spital care arată precum cel din Pe aripile vântului, un lazaret deprimant, şi pentru care trebuie să se umilească (doar sufletul ajunge în Rai, trupul oricum putrezeşte, deci poate fi batjocorit), dar şi să cânte ori să facă o chetă esenţială, într-o lume, care îşi duce zilele într-o sărăcie lucie! Corupţie, inflaţie, tot tacâmul! Timpul pare că trece mai greu în Africa! Tabu, un fel de uriaş ca-n Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu inimă este singurul a fi un ajutor de nădejde şi parţial reparator de frigidere (în nişte momente de un umor dulce amar desăvîrşit). Adresările sunt cu papa şi mama (un fel de tati şi mami), iar pe televizorul (cu tub), tronează un şervet, stil macramé! Kitsch-ul e clar fără frontiere!

Şi a urmat Portret final, în afara competiţiei, cu Geoffrey Rush întruchipându-l pe originalul sculptor şi ocazional pictor Giacometti, elveţianul care nu credea în bănci şi-şi ţinea milioanele nu la saltea, ci sub pat, în caz că-şi amintea pe unde le-a pus. Stanley Tucci a ecranizat cartea lui James Lord (superbul Armie Hammer), cel care i-a pozat capriciosului artist (un Sisif al creaţiilor sale, care veşnic îl nemulţumeau), la Paris, în 1964!

La retrospectivă o raritate: Orwell şi al său 1984, ecranizat în... 1955 (deci cu un an înainte de aşa numita, de către sovietici, Contra-revoluţie din Ungaria). Lumea comunistă, cu supravegherea de către Big Brother, a fiecărei mişcări în parte, un plan de realizări, depăşit cu 12 procente (!) nu pe 5 ani, ci pe 9 chiar, ura de clasă, o limbă oficială, cu noi seturi de cuvinte (dintre care biserică dispărea definitiv, exact ca-n cenzura din subtitrările de la noi), turnătorii, de la adulţi la copii, înfierări pentru abaterea de la nişte legi inepte şi inumane, reeducarea şi spălarea pe creier, aplauze şi adulare pentru măritul conducător... Cît să te treacă fiorii! Şi totuşi, în sală, cine n-a trăit dictaturi a găsit cu cale să râdă!

Şi după Bye Bye Germany, despre un grup de evrei scăpaţi de la Auschwitz care se apucă de afaceri cu lenjerie (se pare că doar 4000 mai erau în Germania după Război, mai toţi cu gândul să plece în America sau Palestina). Foştii nazişti acum devin şi mai puternici, iar victimele sunt acuzate de colaboraţionism! Istoria se repetă, în fel şi chip! Replică memorabilă şi aplicabilă şi lui Nea Nicu: Hitler a murit, dar noi trăim!

Capitalul 4

Dimineaţa a început cu filmul Agnieszkăi Holland: Urme pe zăpadă, despre braconaj (şi nu branconaj!), o comunitate măruntă, dar ataşantă şi detestabilă totodată, o profesoară de engleză, în prag de pensie, adorată de copii, dar aparent singură pe lume, care ştie să nu aibă regrete, pasionată de animale şi horoscoape (un fel de Angela Lansbury, alias Jessica, din Verdict; Crimă, doar că poloneză!). Cerbii sunt iar prezenţi la Berlinală, pe ecran, şi mă întreb dacă sunt pe undeva trofee cinematografice, că muzicale au fost la noi, într-o perioadă de un oarecare dezgheţ ideologic! Un eco-poliţist înduioşător, din categoria, nu simţi cînd trece timpul!

The Viceroy’s House este iar dintre filmele bune care nu este, însă, în competiţie şi ai vrea să nu se mai termine! (da, am găsit, ăsta e criteriul pentru un verdict entuziast!) India, New Delhi, 1947, independenţa Indiei (după 3 veacuri) şi împărţirea ei în hinduşi şi musulmani, prin urmare apariţia Pakistanului! Totul în noaptea de 14 spre 15 august, ca să-i mulţumească pe astrologi! Un Ghandi foarte realist, nu degeaba Churchill îl descria ca pe un fachir semidezbrăcat (acum e şi cam ştirb, dar de o importanţă capitală pentru această zbuciumată naţiune). O poveste de dragoste, aparent imposibilă, locală, drama Lordului Mounbatten (interpretat de tatăl din serialul cult Downton Abbey: Hugh Bonneville) şi a soţiei sale, o diplomată înnăscută, Lady Edwina (Gillian Anderson din Dosarele X, de nerecunoscut, perfectă şi retro, exact cât trebuie)... Consultanţa a fost asigurată chiar de Pamela Mounbatten, iar regizoarea e o indiancă, Gurinder Chadha, a cărei poveste reală, spusă pe genericul final, a stârnit un ropot de aplauze tandre chiar şi din partea celor mai cârcotaşi!

O femeie fantastică/Una mujer fantastica e un spaniol despre trista poveste de iubire dintre mai vârstnicul Orlando şi tânăra Marina, o transexuală, voit descrisă ca să empatizezi cu ea şi care n-are deloc o viaţă uşoară cu familia lui, după ce el moare subit în urma unui anevrism! Cheia pare să fie o saună: Finlandia şi primul cadru al Cascadei Iguazu! Şi încă un detaliu de generic final: cu participarea excepţională a Diablei, o căţeluşă lup căreia i se păstrează numele şi în scenariu! 

Seara s-a încheiat cu comedia trăsnet de care pomeneam iniţial: Wilde Maus (numele unui rollercoaster dezafectat, simbol al întregii nebunii a existenţei), regizor, scenarist şi protagonist, o vedetă TV a Austriei şi Germaniei, Josef Hader! Un cronicar muzical e concediat că e prea bătrân şi, deci, prea bine plătit! N-are curaj să-i spună nevestei, care şi ea trece prin criza de 40 de ani şi vrea un copil cu orice preţ. În peisaj e şi un cuplu gay, dar şi unul hetero, cu un fost repetent şi o româncă (Semciuc) care se înţelege în italiană, la Viena, şi adună pietre pătrate, ca să-şi facă terasă, cînd o avea o casă! Totul e tratat cu un umor absurd, record cu personajele, care nu-s tocmai zdravene, chiar dacă nevasta e psy, şi se face haz de necaz, pe... nemţeşte!

Şi de luni am luat-o de la capăt, cu Ziua Media, care se ţine, ca în fiecare an la Ritz! Noblesse oblige!