Cum a ajuns cărbunele românesc în colaps în ciuda unor ajutoare de miliarde de lei vărsate de stat în minerit

Din peste 170.000 de mineri dinainte de Revoluţie au rămas mai puţin de 20.000   FOTO Adevărul

Exploatarea intensivă din perioada comunistă, deciziile proaste luate după Revoluţia din 1989 şi lipsa investiţiilor de retehnologizare au dus sectorul cărbunelui în groapă, deşi s-au pompat miliarde de lei sub formă de ajutoare.

Statul a închis vineri mina de huilă Petrila, din Valea Jiului, dar acesta este numai ultimul eveniment dintr-un lung şir din ultimii 25 de ani. Cărbunele românesc a intrat în colaps după 1989 ca urmare a lipsei de investiţii, a managementului prost şi a deciziilor luate de politicieni.

„Ţării cât mai mult cărbune“

România avea nevoie de mult cărbune înainte de 1989 pentru a susţine marea industrie a lui Ceauşescu. „Ţării cât mai mult cărbune“, era atunci deviza. Era nevoie de multă energie pentru că industria era energofagă şi „înghiţea“ mari cantităţi necesare pentru a realiza produsele finite. Era nevoie de atât de multă energie, încât în anii ’80 România a trecut la raţionalizarea consumului de curent electric, astfel încât fabricile şi uzinele să producă şi să exporte tot mai mult, iar populaţia era decuplată periodic vreme de câteva ore pe zi.

Astfel s-au deschis zeci de mine şi de cariere în România, mineritul, termocentralele şi industria fiind legate între ele prin planificare de stat. Preţurile şi transferurile între companiile statului erau reglementate de către stat, astfel că niciuna nu opera la costurile reale, dar rezultatele erau cosmetizate în scripte.

Revoluţia a scos la iveală „găurile“

Dar după Revoluţia de la 1989, industria ineficientă a murit, iar o altă parte s-a privatizat. Aici au intrat în scenă politicienii: din momentul în care costurile reale au început să apară, Guvernele au ţinut mult timp preţurile jos la energie şi căldură pentru populaţie în încercarea de a nu avea probleme sociale. Iar din cauza mineriadelor, autorităţile au dat mereu ajutoare şi mineritului. De asemenea, autorităţile au închis ochii când coloşii de stat nu au mai plătit taxele la buget şi la asigurările sociale. Concomitent, a redus puternic bugetele de investiţii: numai în primii doi ani după 1990 bugetul a fost tăiat cu 40%. 

Restructurări şi divizări

Prima restructurare din temelii a fost încercată în anul 1997, când au avut loc concedieri masive în sectorul cărbunelui. Astfel, circa 89.000 din cei 171.000 de mineri au plecat voluntar, după ce statul le-a oferit pachete generoase de 20 de salarii compensatorii.

Colosul energetic de stat RENEL a fost spart şi el în anul 1998 în trei: CONEL, Nuclearelectrica şi Regia Autonomă de Activităţi Nucleare. CONEL conţinea atunci tot restul sistemului energetic. Banca Mondială s-a implicat în restructurarea sectorului minier în 1999, când a acordat un credit pentru închiderea şi ecologizarea a 29 de mine. În anul 2000 şi CONEL se sparge în Hidroelectrica, Termoelectrica, Electrica şi Transelectrica, spargerea realizându-se tocmai pentru ca statul să poată descoperi „găurile“ financiare. Anul 2002 aduce divizarea Termoelectrica în mai multe entităţi şi transferul către primării al centralelor electro-termice, care alimentau cu căldură şi apă caldă marile oraşe. 

În acel moment, unităţile de producţie a cărbunelui erau grupate în principal în Compania Naţională a Huilei (CNH), care conţinea minele din Valea Jiului, şi Societatea Naţională a Lignitului Oltenia (SNLO), care deţinea cea mai mare parte a exploatărilor de lignit din bazinul Olteniei. În timp, însă, CNH ajunge la datorii totale către bugetul de stat în valoare de un miliard de euro, majoritatea penalităţi şi dobânzi.

În anul 2007, România intră în Uniunea Europeană (UE) cu un sector de cărbune care nu era retehnologizat. Din acel moment, politicienii au venit cu tot felul de idei de a combina şi recombina minele cu hidrocentralele şi termocentralele, totul contratimp, deoarece în UE nu se pot acorda ajutoare pentru cărbune. 

Ajutoare de miliarde

Comisia Europeană a aprobat, însă, în 2008, un ajutor de stat în valoare de 1,29 de miliarde de lei până în anul 2010 sub formă de subvenţii. Acestea au fost eliminate de la finele anului respectiv, astfel că CNH a fost lichidată ulterior. Minele de huilă au fost extrase din companie, iar statul a mai încercat o dată să le salveze. În anul 2012, Comisia Europeană a dat undă verde pentru acordarea unui nou ajutor de stat, în valoare de 1,17 miliarde de lei, pentru închiderea până în 2018 a trei mine neviabile din Valea Jiului, respectiv unităţile din Petrila, Uricani şi Paroşeni.

Celelalte patru exploatări viabile, respectiv Livezeni, Lonea, Lupeni şi Vulcan, au fost unificate cu termocentralele Mintia şi Paroşeni, formând  Complexul Energetic Hunedoara. Dar acesta produce energie la costuri de peste 300 de lei/MWh, în vreme ce media pieţei de pe bursa de specialitate OPCOM este de 160 de lei/MWh, astfel că nici noua entitate nu s-a putut susţine. Astfel, Complexul Energetic Hunedoara a ajuns la finele lui 2014 cu o pierdere de 352 de milioane de lei şi datorii totale de 935 de milioane de lei.

În acest an, compania nu şi-a mai putut cumpăra certificatele de emisii de dioxid de carbon, iar Ministerul Energiei a anunţat acordarea unui nou ajutor de salvare, de 167 de milioane de lei. Pentru a obţine noul ajutor, însă, statul trebuie să separe din nou minele de termocentralele pe huilă. CE Hunedoara asigură acum 5% din producţia de electricitate a României, iar Complexul Energetic Oltenia asigură 25%, cărbunele fiind astfel vital pentru independenţa energetică a României. 

Statul a închis EM Petrila, o mină a superlativelor

La sfârşitul săptămânii trecute, ortacii de la Exploatarea Minieră (EM) Petrila şi-au spus pentru ultima dată „Noroc Bun“, punând astfel punct unei istorii de aproape 156 de ani în care mina a fost protagonista mai multor recorduri.

„În primul rând, Petrila a constituit premiera istorică a exploatării de cărbune din Valea Jiului, în luna decembrie a anului 1859 fiind demarată pentru prima dată, aici, o astfel de activitate. În 1960, a fost prima exploatare de subteran. De-a lungul timpului, la Petrila au fost aplicate cele mai ingenioase metode de exploatare a zăcământului, mina fiind astfel, permanent, o referinţă pentru sectorul extractiv, dar şi o şcoală a elitelor tehnice. Puţul Centru al minei este un unicat pe plan mondial, pentru că în interiorul lui funcţionează simultan două colivii (una în urcare, cealaltă în coborâre), astfel că ar trebui păstrat şi după închidere ca un monument, un reper al patrimoniului industrial al României. De notat că acest utilaj inaugurat în 1945 - maşina de extracţie - a funcţionat timp de peste 70 de ani fără nicio reparaţie. EM Petrila este cea mai adâncă exploatare minieră din Europa, cu aproximativ 1.000 de metri, în condiţiile în care alte exploatări abia dacă ajung la 500 de metri adâncime. În fine, trebuie remarcat că activităţile economice din această exploatare minieră au fost permanent însoţite şi de intense activităţi culturale“, a reamintit, pentru „Adevărul“, Bujor Bogdan, fost director general al EM Petrila.

El a mai arătat că în anii de glorie ai minei producţia se ridica la peste un milion de tone pe an (3.300-3.500 de tone pe zi). Pentru comparaţie, în 1989 mina avea 4.500 de angajaţi şi consemna o producţie totală de 1,2 milioane de tone; în 2015, producţia a fost de numai 110.000 de tone, cu mai puţin de 350 de angajaţi.