În căutarea creşterii economice. Despre capitalul uman

Aşa cum era de aşteptat, criza economică declanşată în 2008 continuă şi nu dă semne că s-ar apropia de final. În acest context economic dificil, este normal să ne preocupe când (şi dacă) vom revedea creşterea economică.

O analiză recentă a Băncii Mondiale (prezentată de economistul şef al Băncii Mondiale pentru regiunea Europei şi Asia centrală, dl. Indermit Gill) ne-a arătat încă odată locul codaş pe care se află România în UE, dar şi perspectivele deloc măgulitoare pe care le avem. Pe lângă aspectele statistice interesante privind evoluţia fluxurilor comerciale şi financiare, a antreprenoriatului şi spiritului inventiv, precum şi a forţei de muncă şi a modelului de guvernare, am notat câteve aspecte care ar trebui să fie luate în considerare de decidenţii noştri economici.

În primul rând, am remarcat faptul că avem cea mai mică productivitate a muncii dintre statele membre UE (potrivit datelor statistice analizate de Banca Mondială). O astfel de situaţie arată că avem resurse foarte mari de creştere economică (prin potenţarea factorului uman), dar şi că politicile economice de până acum au avut efecte mai degrabă neglijabile asupra creşterii valorii adăugate din economie.

Un aspect secundar scos în evidenţă de analiză constă în diferenţa de structură economică dintre Europa şi alţi competitori globali, respectiv ponderea sectorului terţiar (serviciile) în economie. Este adevărat că sectorul software este dominat copios de SUA, însă inovaţia nu este apanajul acestui stat, ci mai degrabă posibilitatea de a transforma rapid o idee într-o afacere. O abordare care să încurajeze antreprenoriatul este ceea ce ne-am dori să regăsim în politicile guvernamentale. Această abordare poate consta în simplificarea formalităţilor şi cerinţelor de autorizare pentru IMM-URI. Reducerea costurilor administrative poate însemna pentru stat un cost financiar mai redus decât orice schemă de finanţare gratuită ori de garantare a investiţiilor sau decât un impozit (forfetar sau nu) destinat IMM-urilor.

Un alt aspect important este cel referitor la evoluţia demografică negativă din România care imprimă o presiune deosebită asupra economiei. Se pune problema de a creşte ocuparea forţei de muncă (factor cantitativ) în acelaşi timp cu creşterea productivităţii capitalului uman. Acest obiectiv nu poate fi realizat fără un sistem educaţional performant. Răspunsul sistemului educaţional la această provocare este greu de anticipat, în condiţiile în care se semnalează o vizibilă scădere a calităţii pregătirii şcolare. Practic, se pare că educaţia de calitate a devenit apanajul elitelor,  în timp ce permanentele reforme post-decembriste nu par să dea roadele aşteptate. 

În fine, analiza prezentată de reprezentantul Băncii Mondiale relevă faptul că în economia socială europeană costurile principale sunt cele privind protecţia socială. Chiar dacă nivelul costurilor cu protecţia socială din România (ca pondere în PIB) se află la un nivel mai redus faţă de statele mai dezvoltate din UE nu trebuie scăpată din vedere sustenabilitatea acestor costuri. Într-adevăr, continua reducere a numărului de contributori la fondurile destinate protecţiei sociale pune sub presiune modelul de protecţie socială existent. În acest sens, decidenţii noştri economici ar trebui să aibă în vedere că reforma în acest domeniu  nu constă doar în creşterea numărului de contribuabili, ci şi în revizuirea standardelor de funcţionare şi de calitate a sistemelor de protecţie socială. Aş vrea să menţionez excelenta analiză din The Economist, ediţia din 2 februarie 2013 referitoare la reforma protecţiei sociale din statele nordice (”Special report: The Nordic countries”) ca un exemplu că atunci când politicienii iau lucrurile în serios, rezultatele pot fi spectaculoase.  Iar în România, ar fi cazul ca aspectele menţionate cu privire la capitalul uman să fie luate foarte în serios.