VIDEO 25 de ani de capitalism. Viorel Cataramă: „În anii '90 făceam afaceri cu profit de 6.000 %. Viaţa era frumoasă“

Viorel Cataramă şi anii '90: „Făceam afaceri cu profit de 6000%“

Primul miliardar al României postdecembriste vorbeşte despre cum se făceau bani după Revoluţie profitând de legislaţia permisivă şi despre cum se distra conducând în paralel ministere şi afaceri private.

Ştiri pe aceeaşi temă

Serialul „25 de ani de capitalism” continuă cu mărturiile lui Viorel Cataramă (59 de ani), unul dintre primii îmbogăţiţi ai tranziţiei. E o poveste reprezentativă pentru România ultimului sfert de secol, în care privilegiaţii sistemului comunist s-au transformat în capitalişti ghidaţi de un singur ţel: să facă bani, indiferent de metode.

Înainte de 1989, Cataramă a lucrat în comerţul exterior, un domeniu controlat de fosta Securitate. Încearcă să pară uimit: „Cum-necum, eu n-am dosar la CNSAS. Oi fi intrat în contact cu ceva securişti, dar fără să ştiu“. După Revoluţie, i-a mers şi mai bine. A făcut şi politică, şi afaceri. „În paralel, cum era să le fac?“. Şi-a cumpărat Maybach şi a petrecut prin discoteci cu manechinele Zinei Dumitrescu.

Acum s-a liniştit. Stă în biroul său uriaş şi priveşte în fiecare zi spre un tablou pictat de Horia Bernea. E un tablou cu mii de nuanţe de negru. Un târg vechi, românesc, mânjit de nori cenuşii. „E o pictură posomorâtă, tristă... ca România“, spune Cataramă. Interviul de mai jos e istoria scurtă a tristeţii din ultimii 25 de ani. Când am ieşit din biroul lui Viorel Cataramă, cerul era negru şi abia începuse amiaza.

„Adevărul“: După facultate aţi lucrat în comerţul exterior, la Tehnoforestexport, apoi, în 1988, aţi fost numit director pentru Europa de Est al firmei BELCO, din Belgia. Ce presupunea activitatea dumneavoastră la firma asta?
Viorel Cataramă: Cumpăram mobilă din Europa de Est şi o vindeam în Benelux. Proprietarul firmei era un olandez, iar sediul era în Belgia, la Anvers.

Cum aţi ajuns la firma asta belgiană?
La Tehnoforestexport a avut loc un eveniment foarte interesant. Cetăţeanul olandez Hans van Rewaik, patronul acestei firme BELCO, după ce semnase un contract pentru mai multe vagoane de mobilă, a constatat, după un an, că nu primise nimic. Şi atunci, în sediul Tehnoforestexport, l-a luat efectiv la bătaie şi l-a umplut de sânge pe un reprezentant al combinatului de prelucrare a lemnului Oradea. A fost, la acea vreme, un eveniment epocal. Iar directorul m-a văzut pe mine pe un culoar şi mi-a spus: „Uite, avem un nebun, un olandez, l-a bătut p-ăsta. Te văd înalt aşa, ai 1,92, îţi dau ţie să derulezi firma asta şi dacă mai sare la bătaie... rade-l, umflă-l, că e inadmisibil!”. Am zis „bine, OK”. Aşa am făcut cunoştinţă cu patronul olandez şi când a văzut că pot să-i livrez marfa pe care o comandă, s-a dus la directorul Tehnoforest şi a spus „vreau să-l angajez pe Cataramă, ca să se ocupe el de afacerile mele”.

Şi eraţi plătit de firma asta?
Oficial, eu luam salariu de la Camera de Comerţ şi Industrie. Această firmă plătea acolo 2.000 de dolari, iar eu primeam în lei. Dar, în afară de asta, aveam o diurnă de 100 de dolari pe zi, banii mei. În plus, aveam maşină Volvo şi bonuri de benzină plătite de firmă. Ajunsesem la un nivel de trai foarte ridicat pentru România. Cu diurna pe o lună, dacă aş fi schimbat-o la negru, aş fi cumpărat o vilă mai micuţă în Dorobanţi.

De ce accepta statul român treaba asta, ce câştiga?
Păi, avea nevoie să facă export către firma asta şi erau firme care doreau să aibă reprezentanţi.

Astfel de situaţii nu erau posibile fără implicarea Securităţii.
E posibil. Securitatea mi-a dat acordul să lucrez probabil. Înseamnă că Securitatea m-a verificat, nu? Eu am aflat ulterior că şeful meu, Dragoş Diaconescu, avea legături cu Securitatea. Eu nu spun că n-am interacţionat, spun că nu mi s-a propus să fiu nici ofiţer, nici colaborator.

V-aţi luat dosarul de la CNSAS după 1990?
Evident că am fost şi eu curios. L-am cerut foarte insistent şi mi s-a spus că nu am dosar. Că am, că n-am, de ce nu am... nu ştiu. E adevărat că se pot pune tot felul de întrebări, se pot face supoziţii: dacă ai lucrat cu străinii, imposibil să nu fi fost. Aceste teorii pot avea o valoare, dar există şi excepţii pe care trebuie să le luăm ca atare.


Aţi avut un parcurs asemănător cu al lui Dan Voiculescu, care lucra tot pentru o firmă străină, Crescent, despre care s-a spus că era a Securităţii. După Revoluţie, culmea, a devenit şi proprietarul acestei firme.
Să fie sănătos. Eu, în 1990, n-am preluat nicio firmă. Mi-am făcut propria firmă şi am început să fac afaceri pe baza Decretului 54.

Dar cu firma BELCO ce s-a întâmplat după 1990?
Firma BELCO a devenit, după 1990, clientul Elvila (n.r. – firma înfiinţată de Cataramă în 1990). Şi în loc să cumpere mobilă de la Tehnoforest, a cumpărat mobilă de la Elvila. 

Care a fost prima afacere pe care aţi făcut-o după Revoluţie?
Ţin minte că acest patron al meu avea o pasiune cu maşinile de epocă. Eu cumpărasem încă din timpul comunismului mai multe maşini de epocă pe care nu puteam să le export, că nu-mi dădea voie statul. După Revoluţie am luat şi mai multe, iar prima afacere a firmei Elvila a fost un export de maşini şi motociclete de epocă. Am câştigat foarte frumos. După care am început să fac ceea ce mă pricep, să cumpăr de la întreprinderile de stat mobilă şi să o vând în străinătate.

Asta au făcut foarte mulţi după 1990, au căpuşat întreprinderile de stat. Întreprinderile de stat pierdeau, ei se îmbogăţeau.
Greşit, întreprinderile de stat încasau de la mine, ca intermediar, mai mulţi lei decât dacă ar fi făcut export direct. Pentru că legea nu le permitea întreprinderilor de stat să schimbe valută decât la oficial, în timp ce pe mine nu mă obliga. Aşa era legea, era discriminatorie în favoarea mea şi în defavoarea întreprinderilor de stat, dar nu făcusem eu legea. Asta a fost oportunitatea, au fost nişte legi date în favoarea sectorului particular. Trebuie să ne aducem aminte cu simpatie de Petre Roman, Adrian Severin, Eugen Dijmărescu, care au făcut acest cadru legislativ atunci şi care ne-a dat nouă nişte avantaje foarte mari.

Spuneţi că întreprinderile de stat câştigau din aceste afaceri, şi totuşi ele s-au prăbuşit după 1990.
S-au prăbuşit din alte motive. Erau energofage, cu utilaje uzate fizic şi moral, cu angajaţi prea mulţi. Când s-a intrat în economia de piaţă liberă, n-a mai fost statul care să subvenţioneze.

Înainte de Revoluţie, aceste întreprinderi făceau export, produceau, totuşi, nişte bani.
Nu ştiţi cum se făcea export înainte de 1989. Ultimul lucru care conta era preţul, pe nimeni nu interesa cât costa în mod real un produs. Pentru firmele străine era un adevărat paradis în România, să vină şi să cumpere mărfuri la preţuri de nimic.

 

Cataramă şi Revoluţia. Pe 16 decembrie era la Timişoara. Pe 19 - la Moscova

Viorel Cataramă s-a plimbat mult în zilele Revoluţiei, dar susţine că nu a avut nicio legătură cu desfăşurarea evenimentelor. „Pe data de 16 decembrie 1989 eu eram la Timişoara cu reprezentantul firmei BELCO şi ţin minte că seara am fost la Continental, era un club de noapte în care s-a dansat lambada. A doua zi dimineaţa, am plecat din Timişoara spre Bucureşti. Iar pe 19 am plecat la Moscova, unde aveam de semnat un contract pentru BELCO. Habar n-aveam, abia când m-am întors am văzut stewardesele că erau agitate. Pe 21 am ajuns în ţară, când a fost mitingul. Evident, m-am suit în Volvo şi la Piaţa Romană n-am mai putut să merg, mi s-a spus că e miting. Abia atunci am luat eu cunoştinţă ce se întâmplă în România, habar n-aveam”.

Şi dumneavoastră, după 1990, aţi profitat de aceste preţuri de nimic în calitate de intermediar?
Evident, de la preţurile alea am plecat. După 1992, piaţa a început să se regleze, au dispărut şi diferenţele de curs. Dar în 1990 cumpăram cu 100 de dolari un produs şi-l vindeam cu 6.000 de dolari în echivalent. Asta a ţinut un an, doi, trei.

A rămas această etichetă pe fruntea celor veniţi din zona de comerţ exterior, că şi-au deschis firme şi au profitat de relaţiile pe care şi le făcuseră ca angajaţi ai statului.
În momentul în care tu nu plăteai impozit pe profit, nu erai obligat să schimbi valuta la cursul oficial şi aveai nenumărate avantaje fiscale, trebuia să fii cel puţin nerezonabil să nu apelezi la aceste avantaje. Prin urmare, această etichetă este pusă din invidie. Unii au reuşit şi au înţeles mecanismele economiei de piaţă, alţii n-au reuşit. Ăia care n-au reuşit pun această etichetă. Pot să-i înţeleg omeneşte, dar nu e corectă.

Spuneaţi mai devreme că aţi profitat de aceste legi haotice din anii ’90...
Chiar m-am bucurat că existau.

V-aţi bucurat. Eraţi om de afaceri şi aţi intrat şi în politică. Ca om de afaceri profitaţi, iar ca politician ar fi fost corect să puneţi ordine în acest haos legislativ.
Legile ar trebui să favorizeze oamenii de afaceri. Pe cine să favorizeze legile, dacă nu pe oamenii de afaceri?

Pe toţi oamenii. Senzaţia a fost că banii României au fost aspiraţi în acei ani şi distribuiţi către un nucleu de indivizi.
Ce se întâmplă? În momentul Revoluţiei, la populaţie erau nişte sume uriaşe de bani în lei. Indiferent ce se scotea la vânzare, erau nişte cozi interminabile şi oamenii aveau bani să cumpere orice. Au scos banii de la saltea sau de la CEC şi i-au aruncat pe televizoare, video, frigidere, maşini, tot ceea ce românului i-a lipsit în timpul comunismului. Da, a fost acel mecanism care a aspirat sumele uriaşe şi au apărut nişte oameni, George Pădure de exemplu, care au speculat momentul. Nu e nimic rău să speculezi un moment în afaceri. Asta face orice om de afaceri, speculează un moment prielnic, o situaţie favorabilă, o lege favorabilă.

Pe de o parte, e de înţeles reacţia celor care au făcut afaceri, pe de altă parte, e nedrept pentru cei care nu ştiau nimic despre ce înseamnă economie liberă.
Întru totul de acord. Numai că moralitatea nu este o lege a afacerilor, acceptaţi asta ca atare. ;

„Problema nu este că ai dat un tun. Important e să dezvolţi afacerea“



Aţi intrat şi în politică după Revoluţie, în PNL. N-a fost cam bruscă trecerea de la comunism la liberalism?
... A fost o fericire maximă. Erau timpuri în care se câştigau foarte mulţi bani. Domnilor, nu uitaţi: discutam atunci de rate ale profitului de 6.000 la sută. Viaţa era frumoasă. Eram tineri, iar politica părea un lucru frumos în primă fază. Iniţial, am vrut doar să sprijin financiar PNL-ul, dar după alegerile din 1990 am fost contactat de Dinu Patriciu, Tăriceanu şi ceilalţi, care mi-au spus: „Băi, Viorele, vino alături de noi”. Mi s-a părut tentant, „da, domnule, vin alături de voi”. A fost mai mult o joacă, domnilor.

Nu e în neregulă să fii şi politician, şi om de afaceri?
Da, e o greşeală. Dar la această concluzie ajungi în timp, nu în 1991. Dar în 1991, când am fost ministrul Turismului şi Comerţului, gândiţi-vă, domnilor, că aveam pe mână toate hotelurile şi toate magazinele din România. Şi totuşi am fost conştient că nu pot să abuzez de poziţia mea şi să-mi transfer către Elvila hoteluri sau magazine.

Cum conduceaţi şi firma, şi ministerul?
Nicio lege nu mă împiedica atunci să fiu şi ministru, şi director general, şi proprietar de firmă. În paralel le conduceam (n.r. - râsete generale).

În paralel.
Da, nu era nicio problemă. V-am spus că implicarea mea în politică în primă fază a fost o joacă. Ştiţi cum era? Ne întâlneam dimineaţa şi hotăram ceva, la prânz ne întâlneam iar şi schimbam, iar seara ne mai întâlneam o dată şi făceam schimbarea schimbării. Era frumos, eram tineri.

Pentru dumneavoastră era frumos, schimbaţi o hotărâre de trei ori pe zi, dar distracţia asta a dus ţara în situaţia de astăzi.
E posibil. E posibil.

Deci, vi se părea o joacă.
La început a fost o joacă, pe urmă n-a mai fost. Dar în anii ’90 era o joacă, totul era frumos. Gândiţi-vă şi dumneavoastră, cum ar fi să luaţi vaza aia de pe masă cu 100 de euro şi să o vindeţi cu 6.000 de euro? Nu plăteaţi impozit pe profit, nu plăteaţi nimic. Luaţi un profit de 5.900 de euro şi-l băgaţi în buzunar. După aia vă duceaţi..., na! Era o altă stare de spirit.

Când făceaţi o afacere de genul ăsta, cu 6.000 la sută profit, vă gândeaţi vreun moment cine pierde din asta?
Nu, nu mă interesa decât cât câştig eu. Şi nici nu ştiu dacă pierdea cineva. Cine pierdea?

Pierdeau întreprinderile de stat, pierdeau cetăţenii, statul care a băgat atâţia bani în consum în loc să facă, de exemplu, autostrăzi.
Cetăţenii României pierd şi astăzi şi au pierdut constant vreme de 25 de ani. Atunci nu se fura din banul public, atunci se făcea profit din situaţii conjuncturale de piaţă care au durat doi-trei ani.

Sorin Ovidiu Vîntu caracteriza oamenii de afaceri de la începutul anilor ’90 ca pe un banc de piranha care devora tot…
Era uşor de făcut bani la începutul anilor ’90, dar din ’93-’94 a devenit din ce în ce mai complicat. Îi număraţi pe degetele unei singure mâini pe cei care au rămas. Marile afaceri în România au început din ’96, când s-au făcut cu adevărat privatizări scandaloase.

Marile afaceri sau marile tunuri?
Marile tunuri, rectific, într-adevăr. Abia după ’96 au apărut oameni de afaceri puternici care la bază au avut acest gen de afaceri.

Deci, pe cei care au răsărit după ’96 cum să-i numim? Oameni de afaceri sau tunari?
Ştiţi ce se întâmplă? Problema nu este că ai dat un tun. Important e ca după ce ai dat tunul să reuşeşti să menţii în viaţă afacerea. Sau s-o dezvolţi. Că până la urmă pentru statul român important e ca afacerea să funcţioneze, să plătească taxe şi impozite, să creeze locuri de muncă.

Nu dă nimeni tunuri ca să facă locuri de muncă.
... Deci, până în ’96 a fost o categorie de oameni de afaceri care au speculat momentul de început şi au acumulat capital fără ajutorul statului, dar au pierdut acel capital pentru că nu au reinvestit. Şi mai e această categorie care apare după ’96, care s-a format pe contracte cu statul.

Atât? Două categorii? Unde e categoria care a făcut afaceri pe bune?
Îl aveţi în faţă, dar sunt foarte puţini.

Păi dumneavoastră sunteţi în prima categorie. Ăia care au speculat momentul.
Am speculat momentul, dar n-am făcut nimic ilegal. Eu şi Ţiriac suntem singurii recunoscuţi de presă în anii ’90 ca oameni de afaceri, cu sau fără ghilimele, şi care şi azi suntem în afaceri... Bine, de la numărul 1, cât eram odată, probabil că acum sunt pe la locul 200 şi ceva. Dar sunt aici.

Aţi luat şi dumneavoastră bani de la Bancorex. A fost afacere sau tun?
N-aş numi-o în niciun fel. A fost o afacere printre multe altele şi care m-a costat destul de mult. A trebuit să dau statului clădirea de alături, care a fost clădirea firmei Elvila.

Ce sumă acoperea clădirea?
17 milioane de dolari, asta în 2000. Peste trei-patru ani valora dublu, deci pot spune că am pierdut.

În 2000 valora 17 milioane de dolari? Piaţa imobiliară era foarte jos la vremea aceea, un apartament era câteva mii de dolari.
Ştiţi ce se întâmplă? Acea evaluare n-am făcut-o eu. A făcut-o Bancorex-ul.

Dar tot om de afaceri controversat scrie pe eticheta dumneavoastră.
Nu neg lucrul ăsta. Am o etichetă care ţine de apartenenţa la Securitate, alta cu scandalul SAFI, alta care ţine de politică. Nu neg, că nu aş face decât să neg evidenţele. Ce am putut să fac a fost să rezist în afaceri, solid, cu aceste etichete.

Şi regretaţi ceva?
Regret că m-am băgat în politică. Implicarea mea în politică m-a scos în faţă şi ca om de afaceri. Apoi, puteam să nu dezvolt afaceri pe atâtea planuri: la un moment dat aveam bancă, societate de administrare de investiţii, societate de asigurări, fabrici de mobilă, magazine. Regret că m-am băgat în prea multe activităţi pe care n-am putut să le controlez. Regret că am fost de multe ori subiectul presei tabloide. Dar, în afară de regret, nu mai pot să fac mare lucru acum.

Cum era viaţa de miliardar în anii ’90? Era frumos să fii bogat într-o ţară săracă?
Mergeam de cinci ori pe săptămână la restaurant şi la club, iar dimineaţa aveam energia să începem să facem afaceri şi după masă să mai facem şi politică, eventual. România nu era o ţară săracă atunci. România e o ţară săracă astăzi.

Aţi fost primul român care şi-a luat Maybach.
Da, o prostie fără margini.

N-aveaţi 20 de ani când aţi luat-o. V-aţi maturizat târziu sau ce?
Da, pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, sunt etape ale vieţii pe care trebuie să le arzi. Că dacă nu le arzi, rămâi cu un gust amar. După ce arzi aceste etape, îţi dai seama ce prostie ai făcut. Eu mi-am dat seama că e un nonsens să dai atâţia bani pe o maşină care nu are nimic în plus faţă de una de trei ori mai ieftină.

Acum cu ce vă mai ocupaţi în timpul liber?
Joc în fiecare zi tenis, două ore. Iarna schiez şi vara joc golf. În rest, stau cu familia şi mă simt bine. Nu mai am nicio chestie excentrică şi am ajuns chiar să le urăsc.

Care e ultima carte citită?
Jurnalul unui puşti?

Asta ce e? Cine a scris-o?
Deci, băiatul meu, care e în clasa a VII-a, citeşte cărţi şi am citit cu el o carte. M-aţi întrebat şi v-am răspuns.

E pentru copii, dar aţi învăţat şi dumneavoastră ceva din cartea asta?
Nu, n-am învăţat nimic, evident. N-am ce să învăţ din cartea aia. Dar, în general, în epoca asta a internetului... ultimul concert pe care l-am audiat a fost vineri. Eu am abonament la Filarmonica „George Enescu“ şi la Opera Naţională. Ultimul concert a fost concertul de pian al lui Schumann, cântat de Dan Grigore. Excepţional! Ultima operă văzută în România – Traviata. Deci, am preocupări, dacă vreţi, destul de aplecate spre segmentul cultural.

 

citeste totul despre: