Viaţa, creaţia, iubirile şi moartea domnului Molière

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1663, Molière scria Improvizaţia de la Versailles. O piesă într-un act, aparent o simplă jucărie. O reglare de conturi. O răbufnire a dramaturgului, a actorului, a directorului de trupă, obosit, adus la exasperare de mofturile zilnice ale actorilor.

Veşnic nemulţumiţi, revoltaţi, nedornici să înveţe textul şi să se mobilizeze nici măcar atunci când li se făcea cinstea de a juca în faţa autorităţii supreme - Regele Soare.

Sunt numiţi în această piesă componenţi ai trupei lui Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière. Cel care i-a scandalizat pe toţi, inclusiv pe tatăl său, respectabil tapiţer regal, atunci când a ales să se dedice scena. E vorba despre Madeleine Béjart, Brécourt, La Grange, Mademoiselle de Brie, Croisy.

Scriind Improvizaţia de la Versailles, a cărei primă reprezentare pare-se că a fost pe placul lui Ludovic al XIV lea, Molière avea în vedere şi să răspundă valului de invidie căruia a trebuit să-i facă faţă îndată după marele succes repurtat odată cu reprezentarea piesei Şcoala nevestelor.

improvizatia de la Versailles1

Habar nu avea atunci marele dramaturg că piesuţa aceea ocazională, de comandă, va fi peste veacuri socotită o poetică teatrală explicită, că va fi atent studiată în şcoli şi universităţi. Nici că exemplul îi va fi urmat de succesori iluştri, precum Jean Giraudoux, cu Improvizaţia de la Paris, sau Eugène Ionesco, cel care ne va dărui atât de frecvent invocata Improvizaţie de la Alma.

Improvizaţia de la Versailles nu ocupă decât o mică parte în ansamblul dramaturgiei spectacolului cu acelaşi nume, pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara de foarte tânărul regizor Sardar Tagirowski. Născut în 1985 şi despre care aflu că ar putea fi socotit un cetăţean al Lumii sau un picaro modern. S-a născut în oraşul Kazan din Rusia, fiind copil a ajuns în Ungaria, iar de acolo la Târgu Mureş, unde a făcut studii de actorie. S-a îndreptat apoi spre regie, şi-a creat chiar propria metodă, despre care spune că s-ar plasa la frontiera dintre cele ale lui Stanislavski, Strasberg, Meyerrhold şi Michael Cehov.

image

Judecând după ce am văzut în spectacolul cu titlul Improvizaţia de la Versailles sau Casa Maimuţelor, cred că Sardar Tagirovski nu e foarte departe de adevăr în ceea ce susţine despre sine şi despre felul în care concepe spectacolul de teatru. Definitiv şi hotărât situat sub zodia impurităţii, a post-modernismului ori a post-post-modernismului. Sau deasupra oricărei clasificări. A refuzului previzibilităţii, a negării rectiliniului. A preferinţei pentru o teatralitate vie, bogată, apăsată, centrată pe ceremonie, pe ceea ce Ghelderode numea les messes noires.

Impuritatea este legea care prezidează întocmirea dramaturgiei montării. În care Sény Fany amestecă nu doar multe alte fragmente din texte moliereşti, ci şi pasaje din Pierre Corneille (luat în răspăr, un fapt altminteri cum nu se poate mai real, cu acoperire în fapte, de natură să mai demitizeze o dată ideea falsă a unităţii clasicismului francez), Racine, Bulgakov (autorul unei celebre Cabale a bigoţilor), William Shakespeare, François Villon, Sofocle şi, fireşte, Ariane Mnouchkine.

improvizatia de la Versailles3

Impuritatea se regăseşte, deopotrivă, la nivelul muzicii de spectacol fiindcă excelentelor partituri muzicale compuse de Cári Tibor le sunt asociate fragmente din Jean-Baptiste Lully, pe muzică lui Molière scriind celebrele comedii-balet, dar şi melodii arhicunoscute din repertoriul formaţiei Queen. Simptomatic şi revelator pentru intenţiile spectacolului e că acesta începe cu celebrul The show must go on. Un îndemn socotit a fi fost deviza însăşi a vieţii lui Molière. Căci până la urmă spectacolul intitulat Improvizaţia de la Versailles sau Casa maimuţelor chiar asta este. O recapitulare, în dispreţul regulilor stricte ale cronologiei şi ale biografiilor oficiale sau de manual, a vieţii autorului lui Tartuffe. Recapitulare făcută - când? - pe patul de moarte, dincolo de moarte? - de însuşi Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière. În care sunt amestecate poveşti dramatice de viaţă precum repudierea de propria lui familie, de tată (Kiss Attila), de bunic (Aszalos Géza), de mamă (Borbély B. Emilia) de oamenii Bisericii (Mátyas Zsolt Imre) ca urmare a opţiunii pentru profesia de actor. Dar şi istoria complicată a iubirilor pentru Madeleine (Éder Enikö) şi Armande Béjart (Simó Emese). Privirea îngăduitor-superioară a Regelui Soare, un rege aurit, adus în scenă de Lukács Szilárd. Costumele fiind semnate de Bajko Blanka-Aliz. Ne sunt reamintite dificultăţile financiare cărora Molière şi trupa lui au trebuit să le facă faţă şi care au determinat cei zeci ani de peregrinări prin provincie (Nagy Dora, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Molnár Bence, Szilási Eszter Júlia, Mátray Lukacs László, Magyari Etelka, Vass Richard), obtuzitatea/pragmatismul contabilului trupei (Bandi András Zsolt), dispreţul social de care tânărul Poquelin a avut parte (Tár Monika, Mihály Csongor). Toate aceste evenimente sunt deliberat amalgamate în prima parte a spectacolului. Parte în care Molière are deja parte de un dublu, de un însoţitor (Csata Zsolt). O parte care se încheie cu pregătirea unei mese lungi, la care iau loc Regele Soare (Statuia Comandorului din Dom Juan?) şi Molière (el însuşi privit drept un alter-ego al eternului seducător).

Partea a doua a montării, presupunând o schimbare de decor (autoarea inspirată a acestuia este Dobre Kothay Judit), amplificarea ponderii muzicii de scenă, a coregrafiei şi a mişcării scenice (Baczó Túnde) este un fel de Noapte a Walpurgiei. A dezmăţului simţurilor, a suspendării raţionalităţii, intenţii bine valorizate datorită împletirii dintre dinamica jocului actoricesc (lumea scoasă din ţâţâni), decorul-oglindă şi light design (Lucian Moga).

image

Cea de-a treia parte este aceea a recviemului. A orelor de dinaintea morţii lui Molière, a suferinţei, a pierderii lucidităţii. E potenţată prin intervenţia orchestrei (Dragalina Cristian Csaba, Mişcu Traian Mihai, Sonia Ionescu, Sorina Savii, Vajda Zsolt, Vizauer Kinga) şi a personajelor mascate. Apar şi personaje cu o încărcătură simbolică, jucate de Tokai Andrea şi de Horváth Anna.

Este limpede pentru oricine că Improvizaţia de la Versailles sau Casa Maimuţelor este un reuşit spectacol de mare montare. Cu fiecare parte este gândită într-o cheie stilistică deliberat diferită. Însă improvizaţia de la Versailles este şi spectacolul în care este absolut remarcabil, copleşitor de-a dreptul, prin forţă, prin emoţie, prin concentrare, prin nenumărate nuanţe interpretul lui Molière. Actorul Molnos András Csaba.

Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara- IMPROVIZAŢIA DE LA VERSAILLES sau CASA MAIMUŢELOR după Molière- Regia artistică- Sardar Tagirovski- Dramaturgia- Sény Fanni- Decorul- Dobre- Kothay Judit- Costume- Bajkó Blanka-Aliz- Coregrafia- Baczó Tünde- Compozitor- Cári Tibor- Light design şi video- Lucian Moga- Cu- Aszalos Csaba, Bandi András Zsolt, Éder Enikö, Horváth Anna, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Lukács Szilárd, Magyari Etelka, Mátray Lukács Sándor, Mátyas Zsolt Imre, Mihály Csongor, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Nagy Dóra, Simó Emese, Szilasi Eszter Júlia, Tár Monika, Tokai Andrea, Vass Richard- Orchestra- Dragalina Cristian Csaba, Mişcu Traian Mihai, Sonia Ionescu, Sorina Savii, Vajda Zsolt, Vizauer Kinga- Data reprezentaţiei- 22 martie 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite