Oare de ce ne-ar fi teamă să spunem că ne place o comedie bine făcută?

Premiera spectacolului cu piesa Soldatul de ciocolată, titlul sub care traducătoarea Dana Dima şi regizorul Andrei Şerban au decis să fie jucată la Teatrul „Odeon” din Bucureşti Armele şi omul, o scriere de tinereţe a lui George Bernard Shaw, a avut loc în urmă cu ceva vreme.

Mai exact, încă din iunie 2016 s-au desfăşurat celebrele repetiţii cu public cu care Andrei Şerban şi-a obişnuit spectatorii, iar din toamnă, odată cu începerea stagiunii, spectacolul a fost programat cu regularitate.

Era de aşteptat să plouă cu cronici, cu analize, cu controverse. Nici vorbă despre aşa ceva. Dacă Văduva veselă, spectacolul de la Opera Naţională Română din Iaşi, care a avut parte mai întâi de o premieră bucureşteană, ieşită la public spre sfârşit de august, a beneficiat de cronici a căror notă dominantă este… divergenţa părerilor exprimate de comentatori, ceea ce, la urma urmei, nici măcar nu este chiar foarte rău, în cazul Soldatului de ciocolată mai curând tăcere. Câteva opinii pe bloguri, doar două-trei cronici semnate de „specialişti”, dintre care una cu adevărat detaliată în revista Teatrul azi.

Dincolo de faptul că breasla criticilor de teatru este tot mai subţiată, asta în pofida faptului că an de an ies de pe băncile Facultăţilor de teatru zeci de licenţiaţi în Teatrologie care se visează mai curând manageri şi pr-işti, găsesc pentru această tăcere pe care nu o socotesc defel sănătoasă, o explicaţie strâns legată de ceea ce s-ar chema les idées reçues.

Nu, nu e vorba obligatoriu despre teama, născută din nesiguranţa profesională şi lipsa de încredere în sine, încercată de o parte dintre comentatori atunci când s-ar pune problema să se pronunţe asupra unui spectacol semnat de un mare regizor care aşa, pe nepusă masă, hotărăşte să monteze o scriere nu tocmai foarte cunoscută şi care ar putea suferi destule observaţii în ceea ce priveşte soliditatea construcţiei dramatice. Nu. La mijloc e prejudecata că un mare regizor trebuie să monteze, mă-nţelegi, dacă optează pentru comedie, un titlu mare, verificat, ceva canonic, nicidecum un text cvasi-necunoscut. Iar când spectacolul are câte ceva care te poate duce cu gândul la piesa bine făcută, la piesa de public, la vodevil, în sensul tradiţional al conceptului, adică piesă cu muzică, când se situează în vecinătatea spectacolului de operetă, mai bine pas. De ce să îţi mai baţi capul să te gândeşti că şi în piesă, şi în spectacol se găseşte şi ceva din La folle journée a lui Marivaux sau din Noaptea furtunoasă a lui Caragiale?

De fapt, îşi spune aici cuvântul o prejudecată pentru a cărei eliminare s-ar putea să fie nevoie, în spaţiul critic românesc, de o nouă bătălie pentru Ernani. Spun asta nu neapărat spre a fi în ton cu ilustraţia muzicală cu care ne răsfaţă spectacolul. Unul de comedie superioară, atent ritmată, un spectacol de vodevil de mare artă, pus în scenă la mare meserie de Andrei Şerban. Cam tot la fel cum a făcut-o în urmă cu vreo 20 de ani Crima din strada Lourcine de Labiche regretatul Vlad Mugur la Piatra Neamţ, dar şi la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Acel Vlad Mugur care spunea cu maximă sinceritate că el nu ştie să monteze spectacole fără actori.

Or cu actori foarte buni, cu actori de aleasă performanţă a lucrat Andrei Şerban la Teatrul „Odeon”. I-a ales să fie numai unul şi unul. Numai aşa şi-a putut permite regizorul exerciţiul şi luxul comediei, al parodiei, al auto-parodiei bine temperate, al intrării în relaţie declarată şi subliniată cu spectatorii, fără ca aceasta să eşueze în ocheadă vinovată şi de prost gust, al jocului de mare clasă cu caii verzi pe pereţi care nu sunt doar în scenografia Ankăi Lupeş. Numai în astfel de condiţii a putut Andrei Şerban grada farmaceutic efectele satirice, lăsându-şi un foarte generos spaţiu de manevră şi de creştere comică. Numai odată toate aceste condiţii împlinite a putut marele regizor să lucreze cu o dublă distribuţie care nu funcţionează paralel, independent, ci în a cărei intimitate se produc combinări şi recombinări perfect armonizate. De aici duetele, terţetele impecabil reglate care se însoţesc cu arii şi ariete, cu numere solistice perfect integrate unui ansamblu ce funcţionează asemenea unui ceas elveţian, fireşte. Că doar acolo, în Elveţia, se produce cea mai bună ciocolată şi numai de acolo, din Elveţia, putea veni pe neaşteptate mercenarul Bluntschli care face şi desface planuri şi cupluri, enervează, împacă şi căpătuieşte pe toată lumea. Ba ca o nevastă, ba cu o funcţie de director de hotel. Jucând totul pe o neaşteptate carte a sincerităţii care-i surprinde şi-i lasă cu gura căscată pe toţi cei ce se află în jurul său.

Am văzut două reprezentaţii succesive ale acestui spectacol, ocazie pentru mine nu doar a râde copios, stenic, sănătos, ci şi de a-mi întări convingeri referitoare la o seamă de evoluţii actoriceşti. Prima o are în vedere pe Antoaneta Zaharia, într-o evoluţie de mare clasă, cu infinite nuanţe. Ea interpretează mama de familie, bulgăroaica declarativă, patrioată de paradă, de vitrină, naţionalista agresivă al cărei ism este generat de o morală relativă, apologeta războiului din a cărui esenţă , în fapt, nu înţelege mare lucru. Cea de-a doua pe Nicoleta Lefter care dă viaţa unei noi Ziţe, mult mai şcolite, mai rafinate, care nu mai vrea la Iunion, ci la Opera Naţională Română din Bucureşti. O jună care mai mult joacă dacă îşi asumă condiţia de viitoare grande dame, condiţie impusă de o tradiţie eroică de familie veche de... 20 de ani. Există şi fals, şi autenticitate, şi oportunism, şi umanitate în structura intimă a acestui personaj, componente care se regăsesc la nivelul excelenţei în evoluţia minunatei actriţe pe care o urmăresc întotdeauna cu plăcere şi care mi-a atras atenţia încă din minunatul rol dintr-un spectacol cu o existenţă pe nedrept efemeră. Cel cu Inimi cicatrizate după romanul lui Max Blecher de la Constanţa. O strălucitoare confirmare, de data aceasta în registrul comediei, a speranţelor puse în talentul ei încă de la debutul încununat cu un premiu UNITER, dar şi al evoluţiilor ulterioare din West Side Story sau din Mon cabaret noir oferă Ana Bianca Popescu, desăvârşita interpretă a Lukăi. Ana Bianca Popescu semnează o variaţiune surprinzătoare, aş zice o reevaluare a posibilităţilor în care poate fi azi desenată scenic o subretă. Care în interpretarea ei e senzuală, provocatoare, dar şi militantă pentru egalitate socială. Unicul titular al rolului ofiţerului rus, Dimitrii Bogomaz, îşi construieşte personajul ca o exemplificare vie a motivului supravegherii. În primul act destul de diferite, în cel de-al doilea mai asemănătoare sunt felurile în care Alexandru Papadopol, respectiv Gabriel Pintilei îl edifică scenic pe mercenarul Bluntschli, soldăţelul de ciocolată, la urma urmei unicul om cinstit şi bun ca o ciocolăţică din piesa lui Shaw.

Admirabilă este evoluţia lui Conrad Mericoffer în rolul tânărului maior Sergius. Care, în interpretarea sa, lasă impresia unui ins care se mişcă de parcă ar fi pe arcuri. O ţinută scenică impecabilă, fanfaronadă riguros reglată din care e cu minuţie exclusă orice îngroşare, un ofiţer cam fără minte, însă cum nu se poate mai plin de sine, mai încrezător în farmecele lui – acestea sunt dominantele policrome ce definesc felul în care îşi concepe rolul acest tânăr actor care, la rându-i, confirmă speranţele puse în el odată cu debutul din Livada de vişini de la TNB. Într-o cu totul altă cheie, mult mai apăsată, poate chiar mai populară, concepe acelaşi personaj Cătălin Babliuc. Pe servitorul pragmatic Nikola îl joacă Marius Damian şi Cezar Antal. Primul ne propune un servitor mai rustic, mai din topor, eminamente interesat de parvenire, în vreme ce Cezar Antal valorifică la maximum predispoziţiile ludice, de clovn ale personajului. Mimica fără cusur, vocea, predispoziţia spre subînţelesuri care contracarează impresia iniţială de cătană proastă lăsată de maiorul cu umor adus în scenă de Gelu Niţu.

Teatrul „Odeon” din Bucureşti- SOLDATUL DE CIOCOLATĂ (ARMELE ŞI OMUL) de George Bernard Shaw; Traducerea şi adaptarea: Dana Dima; Regia: Andrei Şerban; Regizor asociat: Dana Dima; Scenografia: Anka Lupeş, Asistent scenografie: Andrada Chiriac; Coloana sonoră: Ernani de Verdi; Cu: Nicoleta Lefter/Sabrina Iaşchevici, Antoaneta Zaharia, Alina Berzunţeanu/Ana Bianca Popescu; Alexandru Papadopol/Gabriel Pintilei; Marius Damian/Cezar Antal, Gelu Niţu/Constantin Cojocaru, Conrad Mericoffer/Cătălin Babliuc, Dimitrii Bogomaz; Data reprezentaţiei: 20 decembrie, 28 decembrie 2016