Interviu INTERVIU: Alexandra Popescu, regizor de teatru, despre artă şi carnalitate: „După ce intră tăvile cu femei, trageţi cortina!”

Repetiţii pentru spectacolul „Cheek to Cheek” (FOTO Teatrul Maria Filotti, Brăila)

S-ar putea crede că regia de teatru este un domeniu al bărbaţilor. Dar asta nu ar trebui să ne preocupe, pentru că se spun, în general, multe lucruri despre femei, despre bărbaţi şi despre rolurile lor, existând chiar şi anumite studii care le atribuie acestora „cele mai potrivite meserii”, în funcţie de sexe. Alexandra Popescu este tânără, este o femeie-regizor iar abordarea sa este cu totul alta.

Să vedem: Alexandra Popescu a absolvit regie-teatru la UNATC, la clasa profesorului Tudor Mărăscu. (Nu, sună prea disciplinat).

Alexandra Popescu are ochii verzi, părul roşu „turbat” şi după ce a absolvit UNATC-ul şi-a marcat debutul regizoral în festivalul „Zile şi Nopţi de Teatru European”, punând în scenă piesa „Cheek to Cheek” de Jonas Gardell. Spectacolul a intrat în cursa pentru Premiile UNITER 2013. (Nu, nu, parcă prea multă informaţie dintr-odată, oamenii vor să citească printre rânduri).

Să încercăm şi altfel: Alexandra Popescu, Sandra, după cum îi spun prietenii, poartă pantaloni de piele şi este regizor. Dacă muzicianul Wynton Marsalis ar fi cunoscut-o, am fi putut să jurăm că pentru ea a compus piesa de jazz instrumental „Little red-haired girl”. (Nici aşa nu este bine, în interviul acesta este vorba despre piese de teatru, nu despre muzică).

De fapt, cred că este perfect: se leagă, pentru că, apropo de piese de teatru, Sandra, tânăra care nu concepe să îşi schimbe vreodată culoarea părului, are şi alte planuri: va începe un proiect la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte.

Dar acesta nu este singurul proiect, pentru că mai are şi altele despre care, dacă aş fi întrebat-o, probabil că mi-ar fi răspuns: „Chiar în acest moment, exact în această clipă, pregătesc de zor, cu spor şi foc, premiera de pe 8 martie a unui spectacol-eveniment ce va avea loc în splendida casă de pe Carol 53. Teatru erotic, intim, nocturn, senzual, excitant şi cu multe alte calităţi din acelaşi câmp lexical. Totul, pe monoloagele fermecătorului Shakespeare. Cu muzică live şi cu o distribuţie feminină răvăşitoare şi provocatoare: Smaranda Caragea, Theodora Stanciu, Xing Elena Ling si Alice Sălceanu. Cu alte cuvinte: Julieta, Catarina, Doica si Adriana.”              

Alexandra Popescu are o expresie care mie îmi place:

Şi acum, să intre tăvile cu femei!

Aş putea să spun că de la asta am pornit, de fapt, atunci când i-am pus întrebări despre imaginea femeii în teatru.

Vedeţi, în felul acesta funcţionează lucrurile şi în teatru: citeşti, scrii, rescrii, ştergi, reciteşti, laşi pentru mai târziu, revii, te mai gândeşti şi, potrivit Sandrei, „vorbeşti despre ceea ce te doare”.

Să ne imaginăm că montezi o piesă de teatru, însă publicul nu ştie că aceasta este regizată de o femeie. Care crezi că ar fi elementele care „trădează” o abordare regizorală feminină?

Asta este o întrebare capcană pentru că poţi răspunde în egală măsură şi cu „da, este o diferenţă”  dar şi cu un „nu” răspicat. Regia ţine foarte mult de imaginaţie, de acea capacitate „magică” de a crea lumi, universuri şi de a fi un bun povestitor. „Puterea“ regizorului constă în a face ca toată echipa să intre într-o lume ireală, feerică, în care atât actorii cât şi spectatorii să creadă. Dacă această putere se trage din  capacitatea unui bărbat de a fi un lider puternic, din energia  erotică  a unei femei  sau din orice altceva, nu este relevant, atât timp cât ea există, este  inteligent folosită şi funcţionează în avantajul spectacolului. 

Nu poţi compara „armele” unui bărbat cu cele ale unei femei. Să luăm ca exemplu „Romeo şi Julieta”. Toată lumea ştie povestea, de aceea există slabe şanse ca cineva să meargă să vadă spectacolul de teatru sperând că protagoniştii vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi! În schimb, cine va merge la teatru, o va face ca să vadă cum a povestit regizorul respectiv piesa lui Shakespeare.

          Premiera piesei „Cheek to cheek” (Teatrul Maria Filotti, Brăila) FOTO Teatrul Maria Filotti

Apropo, cam ce înseamnă să ajungi să îţi găseşti stilul propriu, în regia de teatru?

Fiecare regizor consacrat are un stil, ceva caracteristic pentru care este solicitat de teatre, un element  datorită căruia spectacolele sale au o unitate chiar dacă este vorba despre texte clasice sau contemporane. Fac o mică paralelă cu filmul. Să ne gândim la Sofia Coppola şi la Tarantino, dacă ambii ar face un film pe acelaşi subiect, să spunem tragedia antică, imediat spectatorul ar reuşi să îşi dai seama care şi de cine este făcut.

O regulă nescrisă a stilului cred că este valabilă în toate formele de artă, fie că este vorba de teatru, film, pictură, literatură sau muzică. Important este cum se raportează publicul la operă respectivă. Nu putem compara tablourile Fridei Kahlo cu cele a lui Goya dar putem urmări un artist atunci când ne place maniera în care lucrează/creează şi îi putem aprecia arta, ca pe un întreg.

Aşadar, există detalii care dau de gol arta feminină, în teatru, aşa cum se întâmplă în literatură, de exemplu, unde, câteodată este uşor să îţi dai seama că un text, fie şi nesemnat, este scris de o femeie, cel puţin din punctul meu de vedere, ca cititor?

Ştiu perfect că bărbaţii sunt, în general, mai buni bucătari, mai buni ginecologi, mai buni arhitecţi, astronauţi dar există şi excepţii, iar asta este valabil şi pentru artă. Artistul nu are gen. El există prin ceea ce a făcut şi dacă acel ceva este de calitate, nu are niciun fel de relevanţă dacă cel care a creat este femeie sau bărbat.

În plus, nu putem generaliza, nu putem spune că femeile sunt mai „romantice” iar bărbaţii mai „violenţi” pentru că poate la fel de bine să fie şi invers. Totul ţine de concept şi de stilul fiecărui regizor, de universul pe care îl creează, prin produsul său, univers care la marii artişti este uşor recognoscibil.

Femeile pot să fie extrem de puternice, de crude, aşa cum şi bărbaţii pot crea scene de o sensibilitate sfâşietoare.

                                                     FOTO Teatrul Maria Filotti

Să înţeleg că nu regizezi „în mod conştient” ca o femeie, iar atunci când lucrezi dispare orice definiţie...

Când lucrez nu mă gândesc la cum sunt pentru că m-ar distrage de la ceea ce fac. Da, mă folosesc de faptul că sunt femeie, dar este ceva inconştient. Nu este ceva premeditat. Nu cred că m-ar ajuta dacă aş fi mai puţin feminină şi nu cred că aş reuşi să mă transform într-o fiinţă androgină, atunci când repet. Şi da, mă folosesc de absolut toate atuurile feminine ca să obţin ceea ce vreau, dar asta nu înseamnă că mă culc cu maşinistul ca să îmi mute decorul, sau alte exemple din categoria asta. 

Sunt teatrală până în măduva oaselor, manipulatoare, rea, incisivă, dar şi mămoasa, protectoare, nebună, sentimentală. Dar nu doar în asta constă calitatea mea de regizor. Toate acestea sunt atribute ale personalităţii mele, de care mă folosesc automat, şi când lucrez.

Regizorul trebuie să creeze un fel de chimie între el şi actori, indiferent dacă aceştia sunt femei sau bărbaţi.

Este femeia-regizor privită diferit în teatru şi de către cine, mai exact: de către public, de critici, de bărbaţii regizori?

Regia, în general, fie că este de film sau de teatru este asociată bărbaţilor pentru că regizorul este un conducător, el este „stăpânul” şi ideea aceasta te duce automat cu gândul la un bărbat. Dar, în cazul unui spectacol cu adevărat bun nu cred că ar trebui să ajungă la public „genul” regizorului.

Asta este o chestiune care se simte în „bucătăria” spectacolului, în dezvoltarea lui. Un spectacol prost poate foarte bine să iasă şi de sub bagheta unui regizor bărbat. Nu acesta este asta un criteriu... „ăăă nu merg la nu ştiu ce spectacol pentru că este făcut de o femeie”. Nu cred că publicul gândeşte aşa. 

Da, este mai greu pentru o femeie să se impună, pentru că suntem percepute, de către unii, drept nişte fiinţe delicate, naive (ca să nu spun „prostuţe”), al căror singur rol este unul pur decorativ, dar în momentul în care argumentele tale ca şi creator stau în picioare, sunt logice, ai coerenţă în idei şi ştii să te faci ascultat, când ştii exact ce îţi doreşti şi câştigi încrederea distribuţiei nu ai cum să nu obţii rezultatul dorit.

Există puţine femei regizor foarte bune, pentru că majoritatea încearcă să pară bărbaţi, adică să facă ceea ce un bărbat ar face, iar asta nu este natural şi nu inspiră încredere.

Întreaga echipă, de la scenograful care face costumele şi decorul, de la maşinişti şi până la actorul principal, toţi trebuie să creadă în tine, ca regizor. În momentul în care un regizor nu mai are autoritate totul scapă de sub control.            Foto: Premiera „Cheek to Cheek”

Cred că 90% din autoritatea regizorului este dată de şarmul prin care acesta face ca o echipă întreagă să îi urmeze viziunea.

Femeile-regizor sunt, din punctul meu de vedere, o  ciudăţenie emoţională, în  care foarte rar sunt atât de bine dozate contrastele încât lucrurile să iasă perfect. Asta pentru că ele trebuie să domine cu sensibilitate, să raţionalizeze şi să îşi controleze, matematic,  instinctele. Trebuie să fie femei până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp, să-şi însuşească perfect toate atuurile unui bărbat.

Pe alte planuri ale vieţii tale, te consideri o feministă?

Da, sunt o feministă convinstă. Şi cred că femeia este o fiinţă puternică şi independentă, perfect capabilă să supravieţuiască pe cont propriu. Iubesc bărbaţii şi iubesc ceea ce reprezintă ei, în ideea de protecţie, de parteneriat. Dar cred că suntem construite să fim puternice, începând cu faptul că „trebuie” să fim mame şi terminând cu faptul că putem avea cariere strălucite, în acelaşi timp. Sunt, iremediabil, o adeptă a legii firii, pentru că nu cred că aş putea sta lângă un bărbat care să se lase dominat constant  şi care să nu fie capabil să ia o decizie fără mine, nu aş putea sta cu un bărbat pe care aş simţi nevoia să îl apăr eu, în caz de pericol.

Masculul trebuie să fie mascul şi dacă femeia este puternică şi independentă, el va trebui să fie destul de inteligent încât să aprecieze asta şi să îi fie un partener echilibrat.

Se poate spune că mişcarea feministă a afectat direct teatrul, în vreun fel?

„Mişcarea feministă” în teatru pentru mine înseamnă, să spunem, trecerea de pragul  în care femeile puteau să fie doar nişte apariţii pure şi încântătoare pe scenă, momentul în care au devenit mai mult decât actriţe frumoase, care par ingenue şi cărora le este frică să fie „urâte” pe scenă. Acum femeia în teatru poate să fie orice îşi doreşte: scenograf, regizor, lighting designer, orice.

  ...ceea ce este o libertate. Şi apropo de libertate, ţi se întâmplă să simţi, atunci când eşti doar spectator al unei piese de teatru, că tu ai fi redat altfel anumite scene, unele acţiuni sau, de ce nu, decoruri?

Există piese ale aceluiaşi dramaturg care se joacă simultan la mai multe teatre, aşa că este aproape imposibil să vrei să montezi un autor clasic, fără să fi văzut un spectacol pe acelaşi text, făcut de un mare regizor.

Profesorul meu de regie, Tudor Mărăscu, ne spunea că marii regizori „se fac” cu mari texte. Asta pentru că un text bun îţi permite mai multe interpretări.

Nu vreau să mânii dramaturgii contemporani, sunt multe texte bune, spre exemplu debutul meu regizoral la Teatrul Maria Filloti din Brăila a fost cu un text contemporan, o comedie neagră. Alegerea textului ţine foarte mult şi de perioada prin care treci, ca artist.

        Foto: Premiera „Cheek to Cheek”

Ai putea să fii cinic sau să traversezi o etapă romantică, lucrurile acestea influenţează ceea ce vrei să montezi, să comunici publicului, în momentul respectiv.          

Acum, sunt două texe pe care cred că nu le voi monta niciodată pentru că le-am văzut făcute perfect şi nu aş fi schimbat nimic la ele. Este ceva ce se întâmpla extrem de rar, dar oferă un sentiment incredibil. Asta ţine, bineînţeles, de gustul meu. La mine totul este foarte personal, ştiu cum aş face anumite texte şi dacă văd ceva care se apropie foarte mult de viziunea mea, nu cred că ar mai avea sens să fac acelaşi lucru.

Totodată, pot vedea un spectacol care să mi se pară incredibil dar pe care eu l-aş monta diferit, pur şi simplu pentru că simt în altă cheie textul respectiv. Asta cred că este şi frumuseţea acestei meserii, poţi lucra acelaşi text în perioade diferite ale vieţii şi vor ieşi spectacole total diferite. Teatrul este o artă vie, ţine foarte mult de moment.

Ce preferi să faci înainte: să citeşti o piesă de teatru şi să ţi-o imaginezi pusă în scenă sau să mergi la teatru şi să o vezi, pur şi simplu?

Când citesc un text se întâmplă ceva extrem de personal: îmi imaginez povestea, decorurile, personajele, anumite scene pe care le-aş face într-un anumit fel şi o atmosferă specifică. Pentru mine atmosfera este extrem de importantă. Este adevărat că  autorii clasici care, întâmplător, cei mai mulţi, sunt într-adevăr geniali, sunt puşi în scena destul de frecvent. 

 Îmi place să merg la teatru, pentru că sunt  o fire extreme de  curioasă. Mă duc să văd cum a făcut „X” sau „Y” un anumit spectacol, dar asta nu îmi va influenţa propria viziune asupra textului respectiv, pentru că sunt extrem de ataşată de genul meu de teatru, „de cum aş face eu” şi nu cred că poţi crea ceva personal, pornind de la muncă unui alt artist. Adică nu aş putea gândi un spectacol, bazându-mă pe conceptul regizoral al altcuiva.

Este ca şi cum ai încerca să faci o replică  a unei opera celebre, ai schimba câteva detalii şi ai avea pretenţia să fie considerate originală. Eu o iau de la zero, de la textul scris, nu de la ceea ce văd pe scenă, imaginat de altcineva, indiferent cât de bun este spectacolul.

Ce înseamnă să regizezi o piesă de teatru, dincolo de interpretarea personală a unui text?

Ca şi „creator” vorbeşti despre ce „te doare”, despre ce  te consumă, în interior. În general, orice fel de  expresie artistică înseamnă curajul cuiva de a se dărui, de a se expune şi de a spera că mai există şi altcineva care  se va regăsi în aceeaşi situaţie. Să faci teatru înseamnă să îţi pui sufletul pe tavă, să mai pui şi nişte lumină pe el ca să se vadă absolut toate rănile sau defectele şi să aştepţi ca toată lumea să îşi dea cu părerea dacă e bun, spectaculos, interesant sau nu. Dar dacă ai norocul să faci o mână de oameni să vibreze la bucata aia din tine, este incredibil şi incomparabil!

Pui în scena spectacole care reflectă bucăţi din tine.

Reuşesc dialogurile bine gândite, dintre personaje, să salveze o piesă de teatru care, din alte puncte de vedere, să spunem, nu este strălucită?

Dacă faci un spectacol-lectură, da. Este posibil ca un text foarte bun şi nişte actori înzestraţi  să ascundă o lipsă de concept, de idee regizorală, dar un astfel de spectacol nu cred că are viaţă lungă. Dacă ar conta numai cât de bine este scrisă piesa nu ar mai avea sens preţul biletului şi drumul până la teatru. Am sta şi am citi o piesă foarte bună, în intimitatea propriei case.

Există regizori care lucrează incredibil cu actorii, există regizori care construiesc imagini spectaculoase, regizori care se folosesc de tot felul de artificii tehnice, pentru a crea iluzii ireale, dar cred că idealul constă într-un echilibru şi în îmbinarea care să creeze un spectacol total: şi cu imagini şi cu personaje construite ireproşabil de către actori. Spectacolul trebuie să funcţioneze bine, în întregime.

                                       „Cheek to Cheek”, Teatrul Maria Filotti, Brăila

Te-ai gândit vreodată care ar fi tipul de piese de teatru pe care tu însăţi nu le-ai putea regiza niciodată, fie pentru că nu crezi că s-ar potrivi stilului tău, sau pur şi simplu nu îţi sunt pe plac?

Cred că stilul ţine, în mare parte, de structura interioară a regizorului. Aşa cum fiecare persoană are anumite înclinaţii pentru ştiinţe exacte sau pentru arte, fiecare regizor are anumite preferinţe pentru textele pe care le alege. Eu nu cred că aş putea face vreodată o comedie bulevardieră, un vodevil, nu sunt genul meu. Prefer umorul negru, acid, tragicomediile. Îmi plac clasicii, am redescoperit de curând anumite piese ale lui Shakespeare.

Mă atrag textele din care simt că pot scoate erotism, carnalitate, tragedie şi umor în acelaşi timp, textele în care intuiesc un element care ar putea să fie spectaculos, pe scenă.

Îmi place muzica live, pentru că tind spre un spectacol total. Nu vreau să încarc inutil dar, dacă aş putea, în condiţiile în care textul ar fi de aşa natură, aş băga şi pitici contorsionişti şi balerine flambate... De ce nu? Eu nu mă consider genul de regizor care face teatru minimal şi chiar dacă nu folosesc decor, încerc să îmi creez atmosfera pe care o vreau, cu orice preţ.

În acelaşi timp, îmi place să lucrez cu actorii şi să încerc să  scot tot ce se poate, dintr-un rol. Nu sunt genul care să acopere jocul actorilor cu artificii scenografice. Încerc de fapt să fac ceea ce cred eu că este „idealul”.

Crezi că arta teatrală ar putea să ajungă să influenţeze o schimbare socială sau culturală, în România? Care ar fi acţiunile necesare, pentru ca asta să se poată întâmpla?

Cred că teatrul este oglinda societăţii. Nu este locul meu să spun dacă teatrul care se face acum în România este bun sau prost, dacă este pentru elite sau pentru „vulg”, dar cred că este important ca spectatorul să aibă varietate, să poată alege ce îi place, să vadă spectacole cât mai diferite, cât mai variate că  gen, ca stil şi cred că trebuie să ne străduim să facem spectacole cât mai bune, în detrimentul spectacolelor care pur şi simplu „se văd”.

Pe lângă regia de teatru (pentru că nu se vede făcând altceva în viaţă şi nu a pregătit niciun plan „b”), Sandra mai are şi alte bucurii de zi cu zi, precum câinele său Iubi, pe care îl plimbă dimineaţa prin faţa blocului, spre isteria vecinilor ce o aud strigând, la 7 a.m. „Iubi, hai la mama!”

Sandrei îi mai place şi ora cinci a dimineţii, pentru că are „o lumină aparte” pe care, de multe ori, rămâne trează, doar ca să o contemple.

Deşi este bucureşteană „de la poalele Intercontinentalului”, Brăila este oraşul care i-a schimbat viaţa: are prietene brăilence, „brăileni memorabili”, iubiţi brăileni, debutul regizoral şi Hotelul Traian, „cea mai înalta clădire din lume.”