Câteva vorbe despre ceea ce se anunţă a fi FNT 2018

Cum arată selecţia naţională operată de criticul Marina Constantinescu pentru cea de-a XXVIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru?

Nu încerc în cele ce urmează o analiză amplă. Cu atât mai puţin una exhaustivă. Însă, din punctul meu de vedere, un critic umblat destul de mult prin ţară, care cred că am cât de cât de habar cum sunt şi teatrul, şi societatea românească de astăzi (precizez că logo-ul ediţiei din octombrie 2018 este Teatrul şi societatea. Acum), avem de-a face cu o selecţie previzibilă şi normală.

Sunt aproape sigur că dacă mie mi-ar fi revenit o asemenea sarcină, aş fi trecut pe lista finală de selecţie cam tot aceleaşi titluri pe care le-a trecut Marina. Foarte puţin în minus, foarte puţin în plus.

Adică aş fi renunţat la două-trei spectacole şi la câteva nume (prefer să nu le pomenesc în însemnările mele de astăzi, le-am amendat la vremea potrivită în cronici), însă nu aş fi omis nici Titanic Vals al lui Victor Ioan Frunză, nici Fata Morgana al aceluiaşi regizor, nici Visătorul Adei Milea de la Piatra Neamţ, nici Pulverizare al lui Andrei Măjeri de la bucureşteanul Apollo111, şi nici Macbeth, montat de Keresztes Attila, cu actorii trupei Tompa Miklós a Naţionalului din Târgu Mureş, nici Tatăl de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, regizat de Radu Iacoban, şi nici R.U.R. de la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, montat de Vlad Cristache.

Dar nu listele mai mult sau mai puţin paralele ori completările şi scăderile cred că sunt importante astăzi. Două lucruri mi se par, pentru moment, notabile. Primul înseamnă excelenta idee a directorului artistic al Festivalului, tot Marina Constantinescu, de a dedica a XXVIII a ediţie a FNT minunatei regizoare Cătălina Buzoianu. Sunt deja ani buni de când Cătălina, cum îi spun, nu, nu în formula de adresare curentă, nici cu o obraznică familiaritate, ci cu respect şi admiraţie toţi oamenii de teatru din România, nu mai montează. Ani în care s-a aşternut asupra extraordinarei personalităţi a regizoarei o tăcere condamnabilă. Pentru care nu poate fi iertat nici măcar un singur component al breslei. Cu atât mai puţin aceia care, din neştiinţă ori din dorinţa de a poza în originali, în nonconformişti, în mânuitori profesionişti ai bardei, care dorind să ne dea  tuturor cu tifla s-au mai trezit ba pe la reuniuni pseudo-ştiinţifice, ba în articole publicate în volume încropite, prezentate drept sinteze indispensabile chit că nu aveau decât vreo 200 de pagini, să spună că în anii 70-80 ai secolului trecut în teatrul românesc nu s-ar fi întâmplat nimic notabil, ci că s-au făcut doar propagandă şi culturalizarea maselor dirijată de partid.

Cine a văzut fie şi numai două sau trei spectacole semnate de Cătălina Buzoianu ori la Teatrul Mic, ori la Bulandra în respectivii ani (de la Maestrul şi Margareta la Să-i îmbrăcăm pe cei goi, de la Ivona, principesa Burgundiei la Dimineaţa pierdută, de la Interviu  la Doamna cu camelii, cu toată istoria încâlcită a acestui din urmă titlu citat) ştie cât de uriaşă a fost contribuţia doamnei Buzoianu la salvarea însăşi a ideii de teatru în România.

Pe umerii firavi a acestei femei, ca şi pe aceia ai regretatului Alexandru Tocilescu, a stat ceea ce a  fost mai bun în acest teatru, într-o vreme în care Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu, David Esrig, Andrei Şerban plecaseră, iar Mihai Măniuţiu, Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija, adică studenţii Cătălinei şi ai prematur dispărutului Mihai Dimiu, făceau primii paşi în meserie. Dacă s-a evitat un hiatus, atunci meritul le revine lor. Cătălinei şi lui Toca.

Cel de-al doilea lucru notabil, însă nu în sens pozitiv al termenului, este prezenţa precară a Teatrelor Naţionale. Cum nu se poate mai simptomatică pentru teatrul şi societatea românească acum. Lipsesc cu desăvârşire nici mai mult, nici mai puţin decât trei Teatre Naţionale. Craiova, Iaşi şi Timişoara. Lăsate aproape de izbelişte de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Adică subfinanţate. Nu doar ele. Toate. Cele trei s-au dovedit mai vulnerabile.

Nu vreau să îi absolv întru totul de vină pe manageri (vini există), însă atunci când guvernul României, indiferent care dintre cele trei ce s-au perindat pe la Palatul Victoriei din ianuarie 2017 încoace, încearcă să cumpere conştiinţe mărind salarii (pe unele a avut grijă mai apoi să le taie, invocând minunata Lege a salarizării făcută de Olguţa&co), însă nu dă nici un ban în plus compromiţând producţia, nu ne puteam aştepta decât la secetă.

Fostul ministru Ionuţ Vulpescu a vrut să calmeze pe toată lumea, a vândut iluzii, şi-a amintit că a terminat Teologia, a spus Dumnezeu cu mila! şi a promis că totul se va rezolva cu ocazia unor rectificări bugetare iluzorii, dl. Lucian Romaşcanu, în timpul căruia a fost croit şi a fost adoptat bugetul de Stat pentru anul 2018, s-a făcut că plouă, iar actorul George Ivaşcu am impresia că nu ştie nici măcar în ce piesă şi ce rol joacă.