Poveste de weekend cu RATB. Sau cum să circuli cu Domnu’...

Mai toată săptămâna trecută m-am ciocnit de cozile uriaşe de la metrou pentru abonamentele studenţeşti. Parcă nici în toamnă când a început anul universitar nu am văzut atâta râvnă şi tinereţe zglobie, pe două-trei şiruri. Şi asta mi-a adus aminte de o poveste mai veche, care poate fi a mea sau a oricui...

Mâna sus cine a făcut facultatea în Bucureşti şi apoi a decis să rămână în urbe, că dacă se întoarce în provincie, nu are mare viitor! Mâna sus cine a făcut tranziţia de la costurile statului în Regie la sumele astronomice ale închirierii unei garsoniere sau apartament. Aşa… voi cei din prima categorie ştiţi cum stă treaba. Pentru ceilalti spun doar că-i naşpa şi până îţi găseşti jobul ideal pare că totul e împotriva ta. Banii la limită sau mai mult ioc. Drept pentru care mă trezesc că urc în tramvai fără bilet. Diferenţa faţă de acum şi prima lună de facultate e că înţelesesem că totul se plăteşte. Cât merg vreo 8 staţii prin efracţie cu tramvaiul 5 care vine din Pipera, am timp să povestesc de începutul prieteniei mele cu RATB-ul…

Pe atunci foloseam exclusiv linia lui 16 care avea şi traseul în cerc pe la Sf. Vineri. Prima dată nu mi-am luat bilet că n-am găsit la timp ghereta unde se vindeau, venea 16’le şi nu ştiam cât va dura până apare următorul, nu se cădea să întârzii la facultate chiar din prima zi. Am urcat şi gata.  Nu ştiu ce-a fost în mintea mea, dar am mers relax până la Unirii. Seara când mă întorceam de la cursuri era închis la bilete. Am mers fără nicio mustrare de conştiinţă. A doua zi cred că mi-am luat un bilet, dar am uitat să-l compostez. Seara nu avea rost că nu umblau controlorii… În următoarea perioadă am fost convinsă că treaba asta cu cei care îţi cer biletele la control e doar un mit urban. Realmente am mers fără niciun stres şi nici nu înţelegeam de ce se agită unii să-şi ia abonament sau bilet. Pur şi simplu am experimentat să văd cât ţine.

Fix când se împlinea o lună de când practicam sportul ăsta, s-a întâmplat fatalitatea: biletul dvs., va rog! Teoriile mele s-au spulberat într-o clipă. Nu aveam de ce să mint sau să mă milogesc, m-am declarat în ilegalitate şi am scos buletinul să le dau datele. Ştiţi cât a fost amenda? Exact cât preţul abonamentului pe o lună, nici mai mult nici mai puţin, drept pentru care mi s-a părut foarte corect ce mi s-a întâmplat. A doua zi mi-am făcut abonament. Şi am încercat pe cât posibil să nu mai circul ilegal dacă nu era cazul.

Tot în cadrul prieteniei mele cu RATB-ul intră şi exerciţiile de dezvoltare a intuiţiei. Cum pe atunci nu umblau în ‘uniformele’ care azi îi dau de gol, încercam să-mi dau seama dinainte care şi câţi sunt. E adevarat că simţul ăsta de detectare a controlorilor se ascute considerabil când nu ai bilet, dar eu m-am antrenat treptat, calm, cu abonamentul în buzunar. Un alt moment important al relaţiei mele cu transportul bucureştean în comun a fost prin anul doi de facultate când în cămin am făcut cunoştinţă cu nişte misionari creştini. Baptişti per total, nu le zic pocăiţi că lumea a înghiţit etichetarea asta în mod eronat. Eram cu unul într-o zi şi după ce urcăm în 601 să ne ducă spre centru, văd că scoate un snop de bilete şi le compostează dintr-un foc. Îl privesc nedumerită, îi reamintesc că eu am abonament şi îl întreb de ce a compostat atâtea bilete.
- Aveam o datorie la RATB.
- What?!!
… că am mers fără bilet săptămâna trecută!
Îl privesc şi mai nedumerită, mai să mă întreb dacă nu cumva cititul Bibliei dăunează grav sănătăţii mentale… noroc că îşi continuă explicaţia:
- Uite, eu iau toate lucrurile ca fiind de la Dumnezeu. Şi când a trebuit să urc fără bilet, i-am promis că o să compostez data viitoare ce am consumat atunci, cu rugămintea ca El să mă ajute să nu primesc amendă. Trebuia să mă ţin de cuvânt.
-  Aha, şi funcţionează?
- De fiecare dată.
- Păi şi ce nevoie are El să-i returnezi biletul? Nu mai bine aprindeai o lumânare la biserică, în contu’?…
- Trecând peste faptul că noi nu aprindem lumânări, asta nu compensa paguba făcută RATB-ului: era ca şi cum L-aş fi făcut părtaş la ilegalitatea mea.
- Tu crezi că  orice e ilegal e automat şi păcat?!!
- Dumnezeu n-ar fi lăsat o lege dacă…
- Mă laşi?!…
Şi l-am lăsat.. eu pe el, şi el pe mine, dar povestea am ţinut-o minte şi chiar dacă n-am recunoscut, în adâncul meu i-am apreciat atitudinea.

Mda, amintirile studenţiei. Recurente întotdeauna în perioadele dificile de după facultate când încerci să-ţi iei viaţa în mâini şi simţi că e aproape imposibil. Ca acum. Am rămas fără niciun ban, chiar n-am avut cu ce lua bilet, că dacă aveam luam metroul să ajung în 20 minute, nu într-o oră cât fac pe suprafaţă. Tramvaiul e aproape gol, sunt pe la mijloc, văd vreo trei oameni în faţă şi mai zăresc încă doi în spate. Chiar nu-mi place să merg fără bilet, dar n-am avut de ales. Iar ultimul lucru care îmi lipsea acum e un moment de ăla penibil cu controlorii care ţi se adresează cel puţin ca unui recidivist. Asta dacă nu eşti ţigan. Pe ăia îi lasă întotdeauna în pace şi-şi varsă năduful pe cei „mici”. Iar dacă ai bafta să fie o controloare şi nu un controlor, ăla eşti!

Mai am cinci staţii. Ghinion. De pe refugiu, patru fioroşi urcă drept pe uşa din faţă. Mai urcă doi la mijloc şi e clar că au mai urcat câţiva prin spate din moment ce vorbesc între ei de la un capăt la celălalt al vagonului. Controlori toţi. Foarte controlori. În viaţa mea n-am văzut atâţia la un loc, probabil e depoul aproape sau schimbă tura… Poate doar merg o staţie şi nu se apucă de controlat bilete… Poate… Nu, deja unul dintre ei verifică abonamentul unei doamne şi ceilalţi se deplasează spre restul de călători. Suntem oricum mai puţini decât ei. Habar n-am ce-o să le zic afară de faptul că n-am un ban. Nici de bilet, nici de şpagă, nici de amendă. Nici măcar chef să le explic ceva nu am. Chiar nu merit faza asta. Şi Tu ştii asta! Da, recunosc, am şi falsificat odată, pe când stăteam încă în cămin, un abonament RATB să-i prelungesc valabilitatea... OK, două sau trei, că a ieşit foarte credibil şi am mai avut cereri… da’ acum… Nu-mi fă o asemenea fază. Te rog! O să-Ţi compostez un bilet cu prima ocazie, dar fă cumva să scap!!

Ce să scap? Trei controlori sunt deja lângă scaunul meu. Sunt lângă scaunul meu, dar trec mai departe fără să schiţeze măcar un gest. Trece şi următorul. Aud în spate cum cere biletul cuiva. Probabil m-am făcut mică şi nu mă mai vede nimeni. Mă uit la scaun, proporţia e aceeaşi, dimensiunile mele nu s-au schimbat. OK, atunci am devenit invizibilă printr-un miracol. Mişc un ochi şi mă zăresc prin fereastră… Probabil invizibilă pentru ei. Cred că nici nu mai respir de emoţie. Încă o staţie. Gloata coboară. Eu mai am de mers, dar nu mai am nicio problemă: sunt în legalitate.

…Peste câteva zile am compostat cele mai drăguţe 3 bilete RATB din viaţa mea: unul pentru călătoria în curs, unul datoria la RATB şi cu unul i-am făcut Lui cinste! :)

- Aaaaa, eşti sigură de asta?
- Foarte! De ce?
- Dumnezeu înseamnă Sfânta Treime, ar fi trebuit să-I faci cinste cu  bilete pentru TREI persoane…
-  Aaaaa…  Mă laşi?!!