Încă o dată, Hristos este aproape dat afară din propria-i sărbătoare. Ca şi la Crăciun, când Naşterea Domnului este sufocată de Moşi Crăciuni, reni, globuleţe, luminiţe etc. iată că şi Învierea Domnului începe să fie sufocată de acelaşi spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot aşa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripăşeau pe lângă lăcaşele de cult, transformând creştinismul într-un carnaval.

1. Oul. Incontestabil simbol al vieţii, oul a intrat în tradiţia populară a Învierii prin diverse legende privind colorarea oului în roşu, culoarea sângelui Mântuitorului. Următoarea fază a evoluţiei oului a fost încercarea de a-l încreştina prin încondeiere a lui cu diverse motive religioase, născându-se astfel o amplă cultură internaţională a oului încondeiat. Din păcate, există şi tendinţa contrară, a oului-discotecă, colorat în diverse culori sau desenat cu diverse motive nereligioase.

2. Iepurele. Simbol mai degrabă al virilităţii decât al vieţii, iepuraşul păgân apare în ţinuturile germanice pe la 1500, ca o transformare magică făcută de zeiţa Easter asupra unei păsări rănite, în iepure care putea depune ouă, pe care le colora şi le dăruia zeiţei binefăcătoare (observaţi cum oul colorat este împrumutat în cultura germanică). Pentru că nu prea avea haz povestea, marketingul i-a băgat iepuraşului pe gât şi capacitatea de a face cadouri la copii, pentru a emoţiona şi a stimula cumpărăturile. Din acest moment, iepuraşul a început să crească în importanţă, astăzi devenind un iepuroi batjocoritor la adresa Paştelui, în care doar naivii mai cred că e simbol al vieţii. Vorba unui prieten: mama este simbolul vieţii (Eva - mama vieţii), dar niciodată nu i-aş spune mamei că-i virilă ca un iepure.

3. Mielul. Este singurul animăluţ nevinovat care îşi justifică oarecum teologic prezenţa în Sărbătoare. Spun „oarecum” pentru că vorbim de o metaforă, transformată în realitate prin 3 argumente. Venită direct din tradiţia Paştelui iudaic, tradiţia sacrificări mielului (primul argument) a intrat şi la noi, uneori cam forţat, pentru că nu toţi apreciază gustul mielului, deşi gospodinele au inventat diverse reţete care să-i mai „îndulcească” gustul. În creştinism însă, Unul singur este Mielul cel sacrificat pe nedrept, Iisus Hristos. Desigur, Hristos este Mielul cel Pascal, care s-a jertfit pentru păcatele lumii (al doilea argument). Această metaforă s-a îmbinat, însă, cu tradiţia creştină a agapelor frăţeşti (mesele de după Liturghie în care creştinii descoperea semnificaţia comunitară a mesei, ca act social) în care orice mare sărbătoare creştină atrage după sine şi fireşti pregătiri cu „alese bucate” (al treilea argument). Astfel, nevinovata ovină a ajuns subiect de tranzacţie comercială, iar pe cale de consecinţă, catalizator al consumerismului de tip religios.

4. Luminiţele. N-am înţeles de ce ne trebuiau şi luminiţe de Paşti. Dincolo de motivul unor contracte publice, probabil că explicaţia ar fi nevoia de a face vizibile şi noaptea simbolurile marketizate ale Sărbătorii. Este paradoxal (dacă nu ipocrizie de-a dreptul) faptul că printre toate aceste figurine împodobite cu LED-uri nu se găseşte ceva care să te ducă cu gândul la Hristos, sărbătoritul zilei. Ca şi la Crăciun, avem de-a face cu o supraexpunere a formelor, în lipsa fondului esenţial: Învierea lui Hristos. Nici o figurină legată de semnificaţia religioasă a sărbătorii, nici măcar un mesaj. Mesaj??? A, staţi aşa...

5. Mesajul pascal. Ce-ar fi o sărbătoare fără urare?! Mesajul este esenţial în astfel de situaţii, aşa cum, în presă, titlul face audienţa. Aşa că încă de la origini, Paştele creştin a avut un mesaj clar: Hristos a Înviat! A apărut apoi şi răspunsul de tip adeziune „Adevărat a Înviat”, care creştina comunicarea din societate. Cum însă creştinismul nu pare să mai fie astăzi „la modă”, mesajele pascale au început să sufere translaţii, uneori comice, alteori triste. Să luăm câteva situaţii, mai frecvente:

a) Indiferent de ce sărbătorim, avem cvasi-prezentul „Sărbători fericite”. Chiar dacă nu ştim ce sărbătorim, importantă e fericirea nu?! De preferat fericirea proprie, care în consumerism se traduce mai mult prin „a avea” (cumpărături şi cadouri) şi mai puţin prin „a fi” tu însuţi fericirea altora. Situaţia s-ar mai ameliora prin introducerea divinului în mesaj: ce ziceţi de „Sărbători binecuvântate”?

b) Paşte fericit” este adaptarea cronologică a mesajului de mai sus. Are şi o replică tăioasă, dar comică: „Paşte tu!” Asta arată că translarea semnificaţiei unui mesaj poate funcţiona în orice sens. Tendinţa de a obţine fericirea cu orice preţ nu este sănătoasă. Pentru că nici fericirea nu e ceea ce pare la prima vedere. De pildă, dacă ne uităm în textul creştin al „Fericirilor”, vom fi zguduiţi sufleteşte: cum să obţii fericirea din necazuri, lipsuri, nedreptăţi?! Uite că, prin Cruce, se poate. Dar cui îi mai pasă de Cruce? Nici Crucea şi nici măcar un simplu mesaj creştin nu au avut loc între luminiţele pascale.

c) Mesajele pascale „prefabricate”. Pentru că unor creştini le este pur şi simplu ruşine să-şi afirme credinţa printr-un mesaj de tip religios, au apărut „urările prefabricate”, care au conţinut divers, numai religios nu. Unele sunt atât de „haioase” încât transformă Sărbătoarea în băşcălie: „Paşte, mielul fericit, oul şade înroşit, de ruşine s-a scumpit, iar iubitul iepuroi să v-aducă euroi, fericire, sănătate, mult noroc şi spor la toate. Paşte fericit!” (nefericită inspiraţie de a alătura „iubit” şi „iepuroi”); „De Paşte te provoc la un concurs de spart ouă. Am o presimţire că voi fi cel mai bun sau că te voi lăsa să câştigi dacă iepuraşul mă va umple de generozitate şi compasiune! Ce zici? Te bagi?”; jignitorul „Simte-te bine de Paşte şi înfruptă-te cu bucate. Bucură-te ca daltonistul când vede ouă colorate.” sau greţosul „Eu zic să te aşezi la masă, mănâncă cu multă pâine, nu cred că poţi să-ţi dai seama dacă-i miel sau dacă-i câine.” Ce să mai zic aluzia la drog (nu drob). „Să paştem cât de mulţi, să paştem toţi de-o dată, chiar dacă iarba nu-i legală, măcar e tolerată”.

Dragii mei, toate acestea se întâmplă însă din cauza unei mari şi universale confuzii. Aceea de a crede (sau a ne lăsa păcăliţi) că în mijlocul sărbătorii suntem noi. Că noi suntem centrul universului, că totul ni se cuvine şi că trebuie să ne iubim doar pe noi.

Învierea este singura punte care ne trece în siguranţă peste hăul morţii, de care mulţi se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât nu ne lasă să dispărem în neantul morţii.

Este adevărat că Hristos s-a Răstignit şi a Înviat pentru noi. Este la fel de adevărat că Învierea este dragoste absolută (iniţial despre asta am vrut să scriu), pentru că, prin Înviere, Hristos ne-a dat puterea de a crede că moartea e doar un fleac, un somn de moment, peste care vom trece spre viaţa cea veşnică. Cui i-ar plăcea să ştie că, după ce moare, dispare? Cine poate accepta că existenţa lui va deveni, într-o zi, nimic? Ce om, bucurându-se de viaţa aceasta, ar fi în stare să grăiască senin „vreau în nefiinţă”? Ce necazuri sau dureri pot fi atât de mari încât să nu-ţi doreşti să trăieşti şi după ce vor trece? Cine poate iubi moartea?

De altfel, credinţa în Înviere este singura capabilă să alunge teama universală de moarte. Învierea este singura punte care ne trece în siguranţă peste hăul morţii, de care mulţi se tem. Învierea este, astfel, dovada faptului că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât nu ne lasă să dispărem în neantul morţii. Evanghelia ne asigură că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să facem confuzie între iubirea de sine şi iubirea de aproapele. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, Înviind pentru noi dintr-o moarte în care judecata nedreaptă îl trimisese, atunci şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii. De altfel, Dumnezeu nu ne cere imposibilul, nu ne cere să nu ne mai iubim, ci cere un lucru drept: să iubim pe aproapele „ca pe noi înşine”. Nu vă iubiţi pe voi înşivă peste măsură. Pentru că, altfel, ajungeţi la egoism, lăcomie desfigurare, autodistrugere.

A învia înseamnă a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi. Treziţi-vă şi ieşiţi din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine.

Nu iubiţi să fiţi în mijlocul Sărbătorii, în mijlocul atenţiei sau în fruntea tuturor, pentru că astfel cădeţi pradă idolatriei de sine. Şi chiar dacă, în ochii voştri, vi se pare că sunteţi dumnezei, fără Dumnezeu cel Înviat nu veţi învia vreodată. Refuzaţi gândul că puteţi învia fără a Răstigni mândria, mama egoismului şi a lăcomiei. Refuzaţi a crede că Paştele este doar ce pui pe masă sau ce ai în cont, doar iepurele sau oul, doar luminiţele sau mesajele pascale. Paştele e mai mult de atât. Este o trecere („pesah”=trecere în ebraică), o transfigurare a iubirii: de la iubire de sine la iubire de aproapele. Lumea noastră va fi mai luminoasă, dacă Lumina din noaptea Sfântă aprinde în noi iubirea pentru celălalt. Altfel, ne vom năpusti lacomi asupra Sărbătorilor, luptându-ne şi sfâşiindu-ne între noi, pentru nimicuri colorate sau senzaţii gustative.

A învia înseamnă a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi. Treziţi-vă şi ieşiţi din bâlciul pascal al iubirii egoiste de sine.

„Hristos a Înviat!” Tu, cititorule, ai înviat?