Sărbătorirea lui Eminescu

Mi-am exprimat, de atîtea ori, iritarea faţă de felurite emisiuni de televiziune, încît îmi prinde bine (sufleteşte) să pot semnala, măcar o dată pe an, o reuşită. Este cazul emisiunii lui Cătălin Ştefănescu despre Mihai Eminescu, difuzată vinerea trecută de televiziunea naţională. Principala ei virtute a fost curajul, dublat de bună-cuviinţă.

Curaj, pentru că n-a recurs la poncifele omagiale obosite, cu care îl sufocăm, de obicei, pe marele nostru poet. Fără demagogie, fără lacrimi de telenovelă, fără lăutărism „sfîşietor” şi fără obidă patriotardă, Cătălin Ştefănescu a dovedit curaj şi în alegerea invitaţilor. Pentru că cel puţin doi dintre ei „beneficiază”, în opinia publică, de portretul robot al unor „detractori”.

Horia Roman Patapievici a scris, mai de mult, un articol în care deplîngea insensibilitatea generaţiilor mai noi, „post-moderne”, faţă de lirica eminesciană. Pentru cei incriminaţi – spunea textul articolului – Eminescu a ajuns să fie ”cadavrul nostru din dulap”. Or, anvergura lui nu merită un asemenea tratament. Ei bine, o sumedenie de ”comentatori”, care fie n-au citit ce a scris Patapievici, fie au citit şi n-au priceput, fie au citit, au priceput, dar cu o rea-credinţă pe care doar ura crîncenă o poate explica, au decis să-l compromită în ochii lumii pe infatigabilul „băsist”, răspîndind ideea că nu cei criticaţi de el îl socotesc pe Eminescu „cadavrul nostru din dulap”, ci el, el însuşi. Patapievici devine, astfel, printr-o calomnie trivială, dar prizată de multă lume, „demolatorul” „românului absolut” al poeziei autohtone.  E un fals grosolan, dar un fals „de succes”. Prostia şi agresivitatea au învins. Autorului „antipatic” i se atribuie, pur şi simplu, inversul afirmaţiilor sale.

„Suspect” e şi Lucian Boia. A scris şi el o carte despre Eminescu, cu subtitlul ”facerea şi desfacerea unui mit”. Aha, va să zică, iar un „atac” la valorile noastre! Nu e prima dată, de altfel, cînd dl. Boia se străduieşte să ne minimalizeze… Or, cine citeşte în linişte lucrarea lui constată că ea nu e, de fapt, despre Eminescu, ci despre modul în  care imaginea scriitorului  a fost recepţionată de public şi de critică, în postumitate. E adevărat, dlui Boia nu-i plac miturile şi ”mitizările”, cîtă vreme ele măsluiesc realitatea. Nu faci nici un serviciu unui om sau unei idei, camuflîndu-le adevărul sub un rece, intangibil, bloc de marmură. A spus-o şi Constantin Noica, pe care ar fi cam tare să-l bănuim de ”anti-românism”: Eminescu n-ar avea decît de cîştigat prin „demitizare”. Nu de ”dezvrăjirea”  lui Max Weber, sau a lui Marcel Gauchet e vorba aici, ci de înţelegerea faptului că nu te poţi apropia adecvat şi profitabil de o valoare, cîtă vreme ea este ”încuiată” într-un muzeu solemn, sau urcată pe un soclu opac şi inaccesibil. E drept, Constantin Noica a vorbit şi despre ”miracolul” eminescian. Dar miracolul e altceva decît mitul. Mitul e statuie, miracolul e mister. Iar ”mitizarea” dizolvă misterul, reducîndu-l la prestigiul ”autorităţii”. Ioana Bot, excelent eminescolog (între altele) din Cluj, a spus-o şi ea: nu-l putem iubi pe Eminescu, dacă nu regăsim firescul lecturii, dacă nu ne apropiem de text cu ingenuitate, cu o bucurie nestrepezită de false evlavii şcolare sau de exaltări neaoşe.

În sfîrşit, emisiunea lui Cătălin Ştefănescu a beneficiat şi de prezenţa lui Dan C. Mihăilescu, exersat magistru al şarmului hermenutic, mereu proaspăt, reactiv, hazos, hiper-sensibil. Observ că cele cîteva versuri rostite de el au fost mult mai aproape de ”aerul” eminescian, decît cele recitate de ”profesionişti”. Despre cum e recitat Eminescu am mai scris. Constat, cu regret, că observaţiile mele mai vechi sunt,  în continuare, valabile. Şi aici se pendulează între mitizare patetică şi demitizare şmecheră. Adică ori reciţi cu ochii daţi peste cap, vulcanic şi sapienţial, ori debitezi fiecare strofă cu o „naturaleţe” de cafenea, fără „excese” de respect şi muzicalitate…

Un singur lucru ar mai fi fost, poate, demn de sporită atenţie, dacă timpul rezervat emisiunii ar fi îngăduit-o: Eminescu asumat ca model al unei conştiinţe de cultură. „Chipul” lui Eminescu (îl invoc, din nou, pe Constantin Noica) e suma mai multor chipuri, ceea ce se vede foarte bine cînd îi răsfoieşti ”caietele” şi cînd contempli ansamblul operei lui. Poet, dar preocupat intens de filozofie (vezi traducerea din Critica Raţiunii Pure, dar şi interesul viu pentru Schopenhauer, sau pentru Extremul-Orient), prozator, jurnalist, autor al unor proiecte de dramaturgie,  Eminescu e, într-adevăr, „omul deplin” despre care s-a scris, „deplin” avînd aici nu atît sensul unui superlativ valoric, cît al unuia simfonic. Modelul acesta nu mai pare să fie, azi, de actualitate. Scriitorii se simt concuraţi, în mod „neloial”, de filosofi şi eseişti, filosofii şi eseiştii nu acordă destulă atenţie scriitorilor, şi toţi laolaltă  privesc spre gazetărie de sus. Nu mai avem „rotunjimea” armonică a lui Eminescu. Şi nu mai avem apetitul şi dedicaţia lui pentru cunoaştere în sens larg. Să fim sinceri: cîţi dintre scriitorii contemporani pot face dovada comerţului lor cotidian cu ceea ce Noica numea ”bunătatea, bogăţia şi binecuvîntarea” culturii omeneşti? Cîţi îşi cultivă creativitatea dincolo de un ”nobil” autism şi cîţi mai au încă acces la o autentică şi vie curiozitate pentru lumea largă a ideilor. Cîţi mai au lecturile lui Eminescu, simţul lui pentru absolut, fervoarea lui intelectuală?

E bine să-l sărbătorim, ori de cîte ori avem prilejul, pe Mihai Eminescu. Dar sărbătoarea să nu fie un simplu mod de a ne lăfăi în gloria lui, suficienţi, grandilocvenţi, făloşi şi ignari. Să fie, dimpotrivă, participare febrilă la căutările şi neliniştile lui, la tinereasca lui neodihnă…