Cu ingeniozitatea şi rigoarea caracteristice, poliţiştii austrieci au scos la iveală corpurile delicte din dosare celebre şi şi-au amenajat propriul muzeu în care este prezentată istoria succeselor poliţiei judiciare vieneze. Se numeşte Wiener Kriminalmuseum. În traducere liberă Muzeul vienez al infracţiunilor.

Drumul spre amenajarea acestui muzeu pare a nu fi fost deloc simplu dar istoria lui începe încă din vremea împăratului Franz Iosef care, impresionat de o prezentare a poliţiei cu ocazia unei expoziţii, a decis înfiinţarea sa. De atunci şi până în prezent viaţa sa a fost sinuoasă, la un moment dat fiind chiar închis din cauza faptului că echipele operative ale poliţiei aveau nevoie de spaţii suplimentare pentru a-şi desfăşura activităţile curente. În anii nouăzeci a fost redeschis în locaţia actuală, o  clădire ce a aparţinut cândva vechiului ghettou evreiesc,  şi a intrat în circuitul turistic.

Sunt douăzeci de camere în care, cronologic, sunt expuse sau descrise  corpuri delicte, fotografii din dosare, vechi uniforme ale poliţiei, portrete amalgamate de criminali în serie, de victime dar şi de şefi de poliţie, cazuri celebre de crime, atentate teroriste, incendii grave, falsificări de bani, explozii, tâlhării, prostituţie, pornografie dar şi modalitatea de execuţie în timp a infractorilor veroşi. Deşi explicaţiile în limba germană ale materialelor expuse nu sunt dublate întotdeauna de o traducere în altă limbă, turistul străin are la dispoziţie, la un preţ foarte mic, un ghid scris, destul de detaliat, în limba engleză, sau îşi poate angaja un ghid care să îi ofere explicaţiile necesare.

Unele cazuri sau figuri sunt prezentate foarte detaliat, cum sunt crimele săvârşite de celebrul criminal în serie internaţional, de origine austriacă, Jack Unterweger ( supranumit, la un moment dat, ,,Poetul închisorilor”), care acţiona ucigând prostituate. Condamnat la închisoare pentru prima crimă în anii şaptezeci dar înzestrat cu talent scriitoricesc, a început să conceapă  în închisoare poezii, cărţi pentru copii dar şi autobiografia intitulată ,,Raportul unui om vinovat”, care a avut un mare succes pe piaţă dar şi în lumea criticii literare. Din acest  motiv, în 1990, fiind considerat un exemplu de reabilitare, a fost eliberat condiţionat. Mai mult decât atât, a început să călătorească prin lume, să fie invitat la emisiuni de televiziune,  iar un ziar austriac l-a angajat pentru a scrie despre ... crime şi prostituţie, lucru pe care l-a şi făcut, însă în paralel a reînceput să ucidă prostituate, în esenţă prin acelaşi mod de operare, prin ştrangularea cu sutienele, colanţii sau ciorapii victimelor. În 1992 a fost arestat de F.B.I., extrădat în Austria şi judecat. Manipulator înnăscut, în timpul procesului a avut o bună parte din mass-media de partea sa, reuşind să convingă mai mulţi jurnalişti că nu este decât o victimă a răzbunării anchetatorilor. În ciuda acestui fapt a fost condamnat la închisoare pe viaţă fără posibilitatea eliberării condiţionate, pentru încă nouă crime săvârşite în S.U.A., Austria şi Cehoslovacia. Nesuportând verdictul, s-a sinucis în propria celulă, spânzurându-se cu un şnur.

Vizitând muzeul vienez nu poţi să nu-ţi reaminteşti de existenţa muzeului românesc din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală, înfiinţat chiar de Mina Minovici, în care, pe lângă piesele care ţin strict de partea medicinei judiciare, există o mulţime de corpuri delicte rămase  de la evenimente din istoria cazuisticii penale, colecţionate în cadrul instituţiei. Din nefericire nu poţi vizita muzeul decât dacă ai şansa să fii student la drept sau la medicină, deoarece este în continuare  deschis doar cu un scop didactic, fără să fie intrat în circuitul turistic.

Pe de altă parte, poate că instituţiile care instrumentează cauze penale în România – parchetul, poliţia, ar merita să aibă şi ele  într-o zi propriul muzeu, cu propriile cazuri prezentate într-un mod creativ şi cu mijloace muzeale moderne. Cazuistică ar exista cât cuprinde, piese de expus sunt destule, ar trebui doar un spaţiu şi voinţa unor oameni. Cazuri celebre de crime, de la Sârcă şi Rîmaru încoace, furturi importante sau excrocherii de mare impact, erori judiciare recunoscute, cum  ar fi cazurile Anca sau Ţundrea dar şi portrete de investigatori şi anchetatori profesionişti, cum ar fi Constantin Ţurai ori Ceacanica şi alţii mai aproapiaţi  zilelor noastre, ar putea să-şi găsească locul în interiorul unui spaţiu muzeal special.

Un asemenea muzeu ar trebui totodată deschis publicului larg căci suntem în timpurile transparenţei şi comunicării, vremurile circuitelor închise fiind deja anacronice.

Iar  spaţiul său ar putea fi folosit inclusiv pentru retrospecţia unor cazuri şi  întâmplări, povestite de  persoane care şi-au desfăşurat până nu demult activitatea în zona cercetărilor infracţiunilor judiciare. Căci sunt atâtea lucruri rămase încă nescrise şi nepovestite şi care, pentru a nu fi supuse procesului uitării, ar merita să fie expuse şi auzite deschis, nu doar într-un cadru privat. Şi sunt o mulţime de oameni de a căror experienţă, pregătire şi bun simţ avem încă mare nevoie şi de care nu ar trebui să uităm.