„Miştocăreasca”

Nu am putea vorbi despre manelism ca despre un nou mod de a fi, de a avea şi de a gândi în societatea românească, un modus vivendi, fără ca acesta să aibă şi o identitate lingvistică.

Manelistul vorbeşte miştocăreasca (cuvânt creat de Theodor Granser, după cum se va vedea mai jos), un sociolect cu o gramatică neaoşă precară, dominat de argou şi de termenii „vulgari”, cărora le voi spune tabuisme, de multe înjurături şi scârnăvii, spoit însă şi cu niscaiva anglicisme, italienisme sau hispanisme, atât cât să capete acel sclipici „oriental”, şi prin care totul este luat la mişto, căci intenţia stilistică preferată a manelistului este deriziunea (băşcălia). Aşa cum am afirmat în articolele anterioare, nucleul acestei „limbi” este de origine ţigănească.

Cel mai interesant studiu despre argoul românesc mi-a parvenit de la un prieten, un lingvist german, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Cartea lui Theodor Granser, apărută în 1992, care merită omagiată şi despre care voi mai vorbi, se numeşte: „Miştocăreasca: Materialien zum rumänischen Argot (Studien zur rumänischen Sprache und Literatur)”. Autorul a lansat o inteligentă creaţie verbală, plecând de la „mişto”, probabil cel mai reprezentativ termen argotic ca vechime, arie de răspândire, semantism, putere de derivare şi frecvenţă.

Prima atestare a acestui cuvânt o găsim la Mihail Kogălniceanu, în al său studiu pionier, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837. Un alt scriitor al veacului al XIX-lea, Anton Bacalbaşa, ne oferă chiar şi un mic dialog în limba romani (poate primul din literatura noastră):

„Şi Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor şi cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată şi veni înaintea lui.

— Şo mai carèl? [Ce mai faci? n.a.] întrebă un sergent care învăţase două-trei vorbe ţigăneşti.

— Saşişto, o rai; da keraimos? [Voinic, domnule sergent; dar dumneavoastră? n.a.]

— Mişto.[Bine. n.a.]”

Acum două numere un intervenient îmi atrăgea atenţia că „mişto” ar proveni din germanul „mit Stock” (cu bastonul). Deşi explicaţia circulă pe Internet în fel de fel de variante, este vorba de o explicaţie fantezistă, atribuită de cercetători lui Victor Eftimiu, un scriitor renumit pentru etimologiile sale mirobolante. Oricâte explicaţii „nobile”, de high life, s-ar găsi, adevărul este că niciun lingvist nu ar putea avea dubii asupra provenienţei ţigăneşti a acestui termen. „Mişto” a pătruns cu vremea şi în argoul franţuzesc sau italian, cu sensul de „bun, frumos”, dar locul său este marginal, fără „strălucirea” şi proeminenţa din română.

„Ma da voi numa mistocarime aveti in voi […}. Voi credeti ca in strainatate sunt discutii de genu asta ca a mea e mai mare si eu sunt mai misto? Hai mai, mai cresteti un pic, la minte daca nu in alta parte.” (Internet)

Acestea fiind zise de un manelist, să încheiem acum inventarul termenilor romani din argoul nostru.

„a mardi”

MARDÍ, mardesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A trage cuiva o bătaie zdravănă; a bate, a lovi (zdravăn). – Din ţig. mardo.

Derivate: „mardeală” (bătaie); „mardeiaş” (bătăuş). Să vedem şi două atestări: „Mardeală electorală în tabăra liberală.”(Internet); „Un mardeias ordinar e sofer pe ruta 129” (You Tube).

„matol”

MATÓL, -OÁLĂ, matoli, -oale, adj. (Arg.) Beat. – cf. ţig. mato „beat”.

Derivate:„a se matoli” (a se îmbăta); „matoleală” (beţie). Găsim destule atestări pe Internet: „Scenariştii comediei de succes Marea Mahmureală aduc pe marile ecrane Marea Matoleală, un film plin de peripeţii, incredibile răsturnări de situaţie şi umor cât cuprinde.”

„mingeac”, „mingeacă”

Am preluat definiţiile din Dicţionarul etimologic, al lui Al. Ciorănescu, şi din Dicţionarul de argou (2007):

mingeác (-curi), s. n. – 1. Vagin. – 2. Damă la jocurile de cărţi. Ţig. minğ (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.

mingeacă, mingeci s. f. (vulg.) vulvă, vagin.

Forma feminină a apărut ulterior, probabil prin presiunea genului natural. Atestări: „Dom'le doctor ma mananca ceva, aici jos la mingeac!” (Internet).

„mol”, „molan”

Am auzit deseori, prin Oltenia, spunându-se „molan” unui vin roşu, nou şi nu de cea mai bună calitate. „Spunea un prieten: cum se face că deşi este absolut oribil, proprietarii pot vorbi ore întregi în termeni laudativi despre molanul lor ordinar?” (Internet). DEX-ul înregistrează două forme, a doua, derivată cu sufix augmentativ, fiind mult mai răspândită.

MOL³ subst. (Arg.) Vin. – Din ţig. mol.;

MOLÁN² s. n. (Reg.) Vin din struguri nealtoiţi. – Mol³ + suf. -an.

„mucles”

MÚCLES interj. (Arg.) Tăcere! ssst! [Var.: mócles interj.] – Din ţig. muk les.

Este o interjecţie auzită de mine prin anii şaizeci. Iată şi actualitatea: „Mucles, credincioşi! Dumnezeu e un mafiot care vă cere taxă de protective” (Kamikaze, 23.10.2013)

„muie”

Deşi foarte auzit, „muie” nu apare în DEX. În schimb, Dicţionarul de argou (2007) ne dă sensul şi câteva expresii:

muie, mui s. f. (obs.) 1. gură. 2. contact sexual oral.

Expresii: a duce cu muia expr. (intl.) a înşela, a minţi; a-i da cuiva muie expr. (obs.) a invita un partener la sex oral (la felaţie); a o lua la muie expr. (obs.) a practica felaţia; o muie de lei expr. (adol., glum.) o mie de lei.

Iniţial l-am consemnat prin anii şaizeci, cu sensul extins de „cap, faţă”. Apoi, a reapărut cu sensul propriu de „gură”, ca şi în ţig. „mui”, la rândul său moştenit din hindi. Derivate: „muist, -ă” şi „muism”.

muist, muişti s. m. (peior.) 1. bărbat care practică contactul sexual oral (cuniliţia). 2. informator al poliţiei.

               muistă, muiste s. f. (peior.) femeie care practică contactul sexual oral (felaţia).

„Muism” este un termen cult pentru şamanismul coreean (referitor la religia lui Mu). Pe Internet, apare însă şi derivatul substantival de la argoticul „muist” (unul din sensuri, fiţe): „Floricel, ce e cu muismele astea? Ieri parcă ziceai că vii la concert şi acum pleci cu alţii în parc.”

„naşpa, naşparliu”

Îl găsim înregistrat în Dicţionarul de cuvinte recente (1997):

náşpa adj.inv. (argoul tinerilor postdecembrişti)  1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea nişte blugi, da’ sunt naşpa. Deh, cumpăraţi după gustul ei...” 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că eşti cel mai naşpa individ din sud-estul Europei.”

În Dicţionarul de argou (2007):

naşparliu, naşparlii s. m., s. f., adj. 1. (individ) ciudat, cu toane; zăpăcit. 2. (individ) urât, cu înfăţişare neplăcută. 3. (individ) rău, afurisit.

Naşpa este termenul negativ cel mai răspândit astăzi, opusul lui „super”sau „mişto”. Naşpa şi naşparliu (mai vechi în limbă) provin din ţig. naşparlo, „urât”.

***

Ultimii termeni vor fi menţionaţi în serie, pentru a nu mai lungi expunerea: a (se) paradi „a (se)strica”; pirandă (nevastă de ţigan; ţigancă); a se pili (a se îmbăta); şucar (frumos, bun); a şuti (a fura).

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR

„De pe 1.09.2013 «Uniţi Salvăm» a devenit de la un strigăt la un motto al celor care în '89 încă habar n-aveau pe ce lume sunt. Ştiu că printr-o revoluţie s-au schimbat lucruri şi asta vor să se întâmple şi acum, dar nu sub aceeaşi formă.” (Adevărul, 21.09.2013)

„«Uniţi Salvăm» a devenit de la un strigăt la un moto” este o exprimare defectuoasă. Ceea ce autoarea vrea să spună ar fi trebuit scris astfel: „«Uniţi salvăm» a devenit dintr-un strigăt un moto”. Evident că „salvăm” nu trebuia scris cu majusculă, după ortografia românească.

Nu e treaba mea să discut aici dacă cei din '89 aveau sau nu habar pe ce lume sunt. Aşa cum apare scris, sună mai degrabă a insultă. Mai mult, năuceala lingvistică continuă când citim: „Ştiu că printr-o revoluţie s-au schimbat lucruri şi asta vor să se întâmple şi acum, dar nu sub aceeaşi formă.” Oare cine „vor să se întâmple şi acum”? Or fi lucrurile, or fi oamenii? Nu ştiu, nici măcar nu mai ştiu pe ce lume sunt!...

POVESTEA VORBEI

„După mine, potopul!”

Utilizăm această expresie ori de câte ori vrem să sugerăm că nu ne pasă de consecinţele actelor noastre, dacă ele vor fi judecate bine sau rău după dispariţia noastră. Este principiul de viaţă al egoistului extrem, la care tot ceea ce contează este doar binele lui momentan, chiar dacă acest lucru ar însemna prăbuşirea întregii lumi. Fireşte, oameni vorbesc, dar nu întotdeauna afirmaţiile lor, mai ales cele catastrofice, trebuie luate ca atare, pentru că, de cele mai multe ori, nu se pot echivala intenţiile verbale cu actele concrete.

Expresia este legată de istoria Franţei, de domnia lui Ludovic al XV-lea. A spus regele aceste cuvinte ca pe o presimţire a Revoluţiei de la 1789? Sunt, cu adevărat, cuvintele unui rege care simte că monarhia se prăbuşeşte sub atacul violent al republicanilor? Alain Rey spune că memorabilele cuvinte sunt anterioare, ar fi fost spuse chiar cu decenii înainte, fie de rege, fie de favorita acestuia, doamna de Pompadour. Şi totuşi nu există nicio atestare scriptică, deşi este vorba de două personaje faimoase ale timpului. Oricum, „potopul” la care se face referinţă este cel biblic, al lui Noe, invocându-se un scenariu catastrofic.

S-a mai spus că aceste vorbe ar fi fost poate adresate de rege delfinului Franţei, în bătaie de joc, arătându-şi astfel nepăsarea pentru tot ce s-ar fi putut întâmpla după moartea sa. Alte surse spun că doamna de Pompadour, pe când pictorul Quentin de la Tour îi făcea portretul devenit şi el celebru, i-ar fi spus regelui, care tocmai sosise preocupat de vestea că mareşalul Soubise fusese înfrânt la Rossbach, în 1757: „Nu trebuie să vă întristaţi: vă îmbolnăviţi, după noi potopul!”