Dicţionarul secolului XXI (3)

Mă voi opri astăzi asupra unor chestiuni ortoepice (alfabetul şi dubla accentuare), precum şi asupra unei chestiuni morfologice (pluralul dublu). Trebuie spus din capul locului că aceste fenomene merită o reflecţie mai îndelungată pentru ca DEX-ul să devină într-adevăr dicţionarul standard la care visăm de atâta de vreme. Şi pentru a da savoare acestei intervenţii, aş subintitula-o „gâlceava DEX-ului cu DOOM-ul”.

Problema alfabetului

Am mai scris despre acest lucru, nu însă din perspectiva unei opere capitale cum este DEX-ul. Aşa cum cititorul ştie, dicţionarele explicative sunt organizate alfabetic (acesta este modul clasic de căutare), fiecărei litere fiindu-i rezervată câte o secţiune. De asemenea, este la fel de firesc ca în fiecare secţiune primul articol să-i fie dedicat literei respective.

În limba română, denumirea literelor sunt substantive invariabile de genul masculin. Spunem: un a, doi a; un te, doi te. Nu ştiu dacă profesorii din ciclul primar mai atrag atenţia copiilor că nu este corect să se spună: „se scrie cu doi de i”, ci „se scrie cu doi i”, întrucât nu spunem „un pom, doi de pomi”. În fine, să ne întoarcem la spinoasa chestiune a alfabetului.

Toate limbile romanice, germanice, slave etc. au un alfabet, pe care copiii îl învaţă încă din ciclul primar sau chiar preprimar. Nu este simplu să înveţi un şir de douăzeci-treizeci de nume de litere, dar nimeni, în culturile europene de referinţă, nu s-a gândit să „simplifice” alfabetul sau să introducă în dicţionar pronunţii ajutătoare, aşa cum a procedat DOOM-ul cu alfabetul limbii române. Am să mă explic.

Toată lumea ar trebui să ştie că nu există întotdeauna o corespondenţă convenabilă între literă şi fonem. Astfel, litera „r” se citeşte, din 2002, „er/re/rî”. Cam ciudat, nu? Ce a făcut DOOM-ul? Pur şi simplu, o colecţie de pronunţii. Pentru litera „r”, citirea normală şi specifică limbii noastre este re, ca în CFR (citim „ce-fe-re”). Acesteia i s-a adăugat şi pronunţia şcolară care redă însă fonemul nu litera: rî (şi care nu ar avea ce căuta!). La acestea două s-a mai adăugat şi pronunţia utilizată în unele domenii ştiinţifice şi tehnice unde, uneori, se zice er (un împrumut din franceză). Acest model de pronunţie priveşte nouă litere, variantele fiind de mulţi ani acceptate: f (ef), g (ge), h (haş), l (el), m (em), n (en), r (er), s (es) şi z (zet). Prin urmare, DOOM-ul, le-a pus laolaltă, fără nicio precizare (a se observa că pe prima poziţie este er, nu re…). Motivul este simplu: „aşa se zice la noi…” Revin şi accentuez: în limbi a căror scriere este mult mai greu de deprins, cum sunt franceza, engleza, germana etc., niciun for academic nu a inventat o asemenea năzbâtie. Suntem singura limbă europeană care adoptă, după o tradiţie ce părea stabilă, până în 2002, un nou alfabet! Acest alfabet cu trei feţe, mult mai dificil de învăţat, a devenit „alfabetul limbii române”. Să ne întoarcem la litera „r”, la primul articol din respectiva secţiune. Iată cum a preluat DEX-ul inovaţia din DOOM, 2002:

R, r, s. m. 1. A douăzeci şi una literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană sonantă lichidă vibrantă dentală). [Pr.: er, re, rî. – Pl. şi (1, n.) r-uri].

În privinţa literei, fiind tratată ca substantiv şi nu ca semn grafic, al doilea „r” ocupă poziţia pluralului. Şi acum să vedem cum pronunţăm. Nu numai că avem trei pronunţii, dar numele literei nu este doar substantiv masculin (er, re), cum era de aşteptat, ci şi neutru, pentru că s-a mai găsit şi a doua formă de plural (rî, pl. rî-uri). Prudent, DEX-ul recomandă scrierea cu cratima.

Să verificăm şi o altă literă, de pildă litera „c”, pentru care DOOM-ul dă două pronunţii „ce” şi „cî” şi unde nu ar trebui să lipsească şi pluralul neutru: „cî-uri”. Dar iată surpriza! DEX-ul, 2009, zice: [Pl. şi: (1, n.) c-uri]. Va să zică, ne putem exprima aşa: „accelerat se scrie cu două c-uri”. Mă mai întreb: de ce nu am avea şi alte forme: er-uri, re-uri, ce-uri, sau plurale masculine, cu cratimă, fără cratimă??? Nu credeţi că ne aflăm într-un coşmar?! Pentru cine are îndoieli, republic, după DOOM, alfabetul limbii române:

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Până în 2002 a avut şi sărmana limbă română un alfabet care arăta a alfabet, aşa cum se poate vedea în ediţia a V-a a Îndreptarului (p. 9). Odată cu decesul acestei publicaţii, dar şi cu cel al unor lingvişti în faţa cărora ne-ar fi crăpat obrazul, noua echipă a DOOM a început să confunde rolul său de „îndreptar” cu cel de „observator” al limbii şi de colecţionar de variante, iar DEX-ul i s-a supus fără crâcnire. Societatea, mai exact câteva guri, a criticat cât a criticat, unii deştepţi au ignorat pur şi simplu DOOM-ul şi continuă să scrie ca la ´77 (secolul trecut, fireşte!), iar şcoala şi media buchisesc cum le vine mai bine. Aşa că nu e de mirare ca în limba romanică cu cel mai ciudat alfabet, ciudăţeniile să se ţină lanţ!

Problema dubletelor accentuale

În limba română, unele cuvinte au două moduri de accentuare, unul după etimologie, altul prin adaptarea la sistemul limbii noastre. Este normal, aşadar, ca un cuvânt a cărui accentuare începe să fie simţită ca nefirească să fie încadrat, prin analogie, într-un alt model de accentuare.

Astfel, „acatist” se pronunţa astăzi acatist (DOOM, 2002; MDA, 2010). În ediţia din 2005, DOOM recuperează însă şi forma acatist, aşa cum apare la Scriban (1939) sau Ciorănescu (1958-1966) şi care îl consideră împrumutat din greacă. În concluzie, DEX-ul urmează indicaţia din DOOM, 2005: acatíst / acátist s. n., pl. acatíste / acátiste. Aşadar, să înţelegem că o formă mai veche a devenit din nou „populară” sau că admitem o etimologie dublă (slavă şi greacă) sau că avem de-a face cu pronunţii egale ca frecvenţă? Indiferent care ar fi explicaţia, dicţionarul secolului XXI trebuie să opteze pentru una singură.

Nimeni nu are de câştigat de pe urma dubletelor. Prin urmare, sperăm ca noul DEX să dea forma standard şi punct. Indicarea variantelor accentuale nu are sens, chiar dacă este vorba de un fenomen prezent în limba vorbită. O limbă nu se învaţă cu dublete. Menirea esenţială a Îndreptarului de a indica ortoepia a fost abolită de o „altă” Academie care ne oferă inventare în locul normei. Lista unor asemenea situaţii indecise nu este scurtă: antic şi antic; trafic şi trafic; jilav şi jilav; gingaş şi gingaş; penurie şi penurie, profesor şi profesor etc.

În alte cazuri însă, DOOM-ul a optat pentru o singură formă (şi aşa este şi firesc!): caracter (nu şi caracter), conductor (nu şi conductor), editor (nu şi editor, cum se aude des), matur (nu şi matur, cum încă mai menţionează DEX, 2009), perceptor (nu şi perceptor, cum încă mai menţionează DEX, 2009), regizor (nu şi regizor, cum încă mai menţionează DEX, 2009), sever (nu şi sever), simbol (nu şi simbol, cum încă mai menţionează DEX, 2009), tranzistor (nu şi tranzistor) etc.

În sfârşit, unele dublete s-au specializat, din punct de vedere semantic, şi este normal, în astfel de cazuri, să dăm două intrări: corector (persoană) şi corector (aparat); director (persoană) şi director (adj. care indică direcţia); vestibul (cavitate a urechii) şi vestibul (încăpere).

Problema pluralelor duble

În viziunea DOOM, româna nu are aparenţa unei limbi mature şi aşezate. Ediţia din 2005 a adus un nou val de substantive cu plural dublu: căpşuni/căpşune, chipie/chipiuri, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti, niveluri/nivele (cu sensul „înălţime, stadiu, treaptă”), râpe/râpi, tuneluri/tunele etc. Le voi cerceta pe rând.

Mai întâi, iată argumentele DOOM-ului pentru formele de plural căpşuni şi cireşi:

„Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:

1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;

2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;

3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;

4. încă din Îndreptar, căpşună avea pluralul căpşuni.”

Răspunsul meu este următorul:

1. Mărturisesc că nu ştiu cum înregistrează DOOM-ul progresul în uzul literar. Foloseşte vreun corpus de referinţă? Aşa scriu autorii români, aşa apare în media şi în manualele? Aşa apare în uzul comercial pe etichete: „compot de cireşi”, „dulceaţă de cireşi”?

O căutare pe Google ne arată că „dulceaţă de cireşi” apare de 1210 ori, în timp ce „dulceaţă de cireşe” de 40400. Mai drastic, „compot de cireşi” apare de numai 6 ori, în timp ce „compot de cireşe” de 12900 de ori.

În cazul formei „căpşune/căpşuni”: „gem de căpşune” apare de 7000 de ori, în timp ce „gem de căpşuni” de 45300 de ori. La fel, „dulceaţă de căpşune”, de 9140 de ori, în timp ce „dulceaţă de căpşuni”, de 50700.

Forma „căpşuni”, ca plural de la „căpşună” este, desigur, mult mai frecventă. Apare ca variantă la Scriban (1939), ca formă unică la Ciorănescu (1958-1966), în DLRLC (1955-1957), DLRM (1958), DEX (1998) şi ca variantă principală în DEX (2009).

Pluralul „căpşune”, care are avantajul specializării faţă de arbust, apare în DOOM (1982), DOOM (2002), NODEX (2002) şi ca variantă secundară în DOOM (2005).

Analiza frecvenţelor şi a tradiţiei lexicografice ne conduce la concluzii diferenţiate. Dar să nu ne pripim.

2. Afirmaţia: „nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii” îi punem contrapune o listă de fructe pentru care nu există decât plurale în -e, şi care se diferenţiază de numele pomilor fructiferi corespunzători: pară, pere; caisă, caise; vişină, vişine; smochină, smochine etc. Zicem mure, agrişe, măceşe, dacă e vorba să considerăm şi arbuştii.

3. În ceea ce priveşte argumentul evoluţiei istorice a formelor de plural de la -e la -i, bănuim că el este valabil doar în parte. Mai simplu, existenţa seriilor: boală, boale, boli sau roată, roate, roţi sau şcoală, şcoale, şcoli nu trebuie să ne conducă la concluzii grăbite. Nu vom reduce încă: poală, poale; oală, oale; pârjoală, pârjoale; răscoală, răscoale; ţoală, ţoale, adică nu sunt semne că vom spune: poli, oli, pârjoli, răscoli, ţoli ca plural al cuvintelor de mai înainte. Prin urmare, vom putea mânca pere şi prune, smochine şi curmale, caise, mandarine, portocale şi corcoduşe pentru că argumentul 3. nu este o lege generală.

4. „Încă din Îndreptar, căpşună avea pluralul căpşuni.”, spune DOOM-ul. Este neadevărat. La pagina 122 din Îndreptar..., ediţia a V-a, 1995, se spune textual:

„căpşună (fruct), pl. căpşune”.

Şi-atunci cum rămâne?

De restul perechilor ne vom ocupa data viitoare.

(va continua)