Prinţii şi prinţesele României, episodul 5. Ileana, prinţesa care a crescut pe front. După două războaie mondiale, două divorţuri şi un exil lung, s-a călugărit
0
Cea mai mare calitate a prinţesei Ileana, mezina familiei regale române, a fost – în mod banal, s-ar putea spune – bunătatea. Pentru ea nu era nimic ordinar în asta. Ea ştia că aşa trebuie să fie o prinţesă şi nicicum altfel. Coroana obligă. Aşa a rămas pe parcursul celor două războaie mondiale pe care le-a trăit printre soldaţi şi infirmiere şi până la moarte, care a găsit-o în straie monahale şi sub un alt nume: Maica Alexandra.
Când România ducea războiul greu, iar guvernul şi regele se retrăseseră în Moldova, prinţesa Ileana, mezina familiei regale, avea numai 7 ani. Era un copil ca toţi ceilalţi, însă văzuse şi auzise destule, încât să aibă o înţelegere mai mare asupra a ceea ce se petrecea în jurul ei. Şi-aşa, de Crăciun, părinţii i-au explicat că în acel an Moşul nu va putea trece de liniile inamice ca să ajungă şi la ea. Fetiţa a înţeles situaţia, ba, mai mult, s-a apucat să răspândească vestea printre prietenii ei, soldaţi americani şi englezi din misiunea Crucii Roşii.
Aceştia au rămas uimiţi când au auzit şi au asigurat-o că nu va fi deloc aşa, Moş Crăciun sigur va putea trece de nemţi. În fine, în toiul acelei nopţi, Ileana s-a trezit la auzul unor foşnete prin cameră: erau ofiţerii străini care-i lăsau cadouri, sub paza reginei Maria. A înţeles atunci că nu există, de fapt, Moş Crăciun, că nu a existat niciodată. Nu a zis nimic, s-a prefăcut că doarme în continuare. A doua zi dimineaţa, a inspectat darurile, care erau dintre cele mai diverse şi cam ciudate pentru un copil de 7 ani: două pungi de tutun – una din piele şi alta din cauciuc; o tabacheră de lemn; o mică monedă de aur americană; o ciocolată mică; o insignă a regimentului şi steguleţe englezeşti şi americane. Cadouri de război, mărunţişuri. Chiar şi aşa, ea s-a declarat încântată şi le-a zâmbit binevoitoare ofiţerilor. La maturitate, amintindu-şi isprava militarilor, Ileana spunea că abia atunci a înţeles de fapt adevăratul spirit al sărbătorii: „În efortul pe care aceşti oameni plini de griji şi nelinişti l-au făcut pentru o fetiţă străină, dintr-o ţară străină lor, se găsea, cu siguranţă, adevăratul înţeles al Crăciunului“, scria ea în volumul memorialistic „Trăiesc din nou“.
Cea mai frumoasă prinţesă
Cam aceasta este cheia în care a crescut şi s-a format mica prinţesă Ileana. Născută pe 5 ianuarie 1909, când la Bucureşti au răsunat 21 de salve de tun, după cum cerea tradiţia la naşterea unui copil regal, Ileana şi-a petrecut prima copilărie în preajma mamei, care a numit-o de la început „[copilul] întregirii mele“. Cu alte cuvinte, fără niciun fel de ocoliş, Ileana a devenit cea mai bună prietenă a Mariei, confidenta ei, copilul ei preferat. O ştia toată lumea, nu era niciun secret. Până şi numele îi fusese ales tot de Maria, după cum explica aceasta într-o povestire scrisă în 1931, cu ocazia nunţii copilei ei favorite: „Ceilalţi patru copii pe care-i născusem primiseră deja nume pe măsura cerinţelor regale, omagiu tradiţiilor de familie, dar de această dată, mi-am cerut dreptul să aleg numele pe care eu îl voiam – o recompensă pentru lunga mea supunere de până atunci. (...) Puteam să cer şi eu în sfârşit o favoare, dreptul de a da un nume pe măsura acelor ochi albaştri... Ileana“. Legătura dintre mamă şi fiică a fost foarte strânsă. Şi era firesc să fie aşa, pentru că asemănarea de caracter dintre ele era izbitoare. „Ileana, din prima ei copilărie, avea în firea ei ceva pe care nu-l avuseseră ceilalţi copii ai mei. Ochii ei nespus de albaştri-închis se uitau la mine adânci şi cercetători, părând că-mi înţelege fiece emoţie cu o limpezime aproape zguduitoare“, scria regina în memorii.
Foto: Ileana a fost numită de publicaţiile americane "cel mai frumos copil din Europa"; fotografii realizate în Grădina Palatului, în august 1919; sursa: Library of Congress
Foto: Despre Ileana s-a zvonit că ar fi fost fiica lui Barbu Ştirbey, un prieten apropiat al reginei Maria, însă nimic nu a fost dovedit; sursa: castelulbran.ro
Prinţesa a înţeles de mică faptul că datoria ei de prinţesă este să îi slujească pe cei neajutoraţi, să se îngrijească de nefericirile oamenilor, să fie înţeleaptă, cuminte şi bună – ceea ce mama sa a constatat curând: „Ileana era un copil cuminte şi se născuse cu legea binelui într-însa. Pe Ileana n-aveai nevoie s-o înveţi ce e bine şi ce e rău. Dar, cu toate acestea, nu era încrezută; era un copil vesel, fericit, plin de viaţă şi de vioiciune. Ileana era plină de dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi, de pe timpul chiar când era numai cât un nod“. Nu era ca ceilalţi fraţi ai săi, nu voia mătăsuri şi diademe, deşi le purta cu brio şi pe acelea când o cerea eticheta de la Curte, şi nu o interesau nici titlurile date de cotidienele americane, care o numeau – probabil pe bună dreptate – „cel mai frumos copil din Europa“, deşi nu putea să nu o bucure şi asta. Asta însemna să fii prinţesă. Cu altă ocazie, regina Maria completa portretul fiicei ei astfel: „Chiar de mică, a trăit nu doar pentru ea, ci şi pentru ceilalţi – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A părut dintotdeauna să înţeleagă lipsurile celorlalţi, lăsându-le la o parte pe ale sale. De la bun început, Ilenei i-a plăcut să dăruiască“.
„Are o minte ciudat de serioasă“
Copilăria Ileanei a fost întreruptă brutal de intrarea României în războiul mondial, iar mutarea rapidă la Iaşi a fost o dramă pentru toată lumea. Asta a înţeles şi ea, care a văzut toată faţa urâtă a războiului: „Se găsea foarte puţin combustibil şi mâncarea nu era nicidoată de ajuns. Îmi amintesc cum tot timpul îmi era foame, şi totuşi nu îmi doream niciodată să mănânc, pentru că puţina mâncare pe care reuşeam să o procurăm nu era prea variată, şi de multe ori era atât de stricată încât în împrejurări normale nu ar fi fost considerată comestibilă“, scria ea în memorii.
Foto: Prinţesa Ileana, alături de colonelul Anderson, împărţind provizii în timpul Primului Război Mondial; sursa: Library of Congress
Foto: Ileana şi guvernanta ei; sursa: Library of Congress
Încerca, însă, să se facă utilă celor din preajma ei. Când nu mergea cu mama ei în vizită prin spitale, sate ori mahalale, îşi petrecea timpul prin oraş, oferindu-le oamenilor de mâncare: „Ileana iese în fiecare zi cu pâine, pesmeţi şi un termos cu ceai pentru nenorociţii pe care-i întâlneşte pe stradă. Are o minte ciudat de serioasă; văzând cum încerc să ajut lumea în toate părţile, vrea şi ea să fie de folos“, nota Maria în jurnalul său de război, pe 26 februarie 1917. În afară de aceasta, mica prinţesă s-a ataşat de şeful Crucii Roşii americane în România, colonelul Anderson. Îl ajuta la împărţirea proviziilor şi cel mai adesea avea rol de interpretă atunci când se organizau acţiuni de binefacere prin oraşele şi satele din Moldova.
Foto: Ileana, lângă poneiul Tango, împreună cu Maria şi doi copii orfani pe care regina i-a luat sub protecţia sa, în timpul Primului Război Mondial; sursa: Library of Congress
Amintirile de război ale unui copil
Le-a văzut pe toate Ileana în timpul războiului: soldaţi muribunzi, ofiţeri răniţi şi amputaţi în dureri, ţărani săraci şi flămânzi. S-a împrietenit cu toţi, cu soldaţii, cu ofiţerii, cu ţăranii şi mai ales, cu copiii orfani pe care regina Maria îi lua în grija sa. Însă nimic nu a afectat-o atât de mult precum un incident petrecut chiar în faţa casei ei, din întâmplare: periodic, pe acolo trecea o căruţă trasă de un cal costeliv. Era un soi de procesiune funerară, căci în căruţă, pe bancheta improvizată dintr-o scândură, în faţă, stăteau un preot şi un soldat trompetist, în timp ce încărcătura era formată din cadavre stivuite unele peste altele. Într-o zi, s-a întâmplat coşmarul micuţei Ileana: „Deodată, calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort, între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei, şi cadavrele goale din ea s-au răspândit ţepene pe stradă. Cavaleriştii din garda noastră s-au grăbit să dea ajutor, în timp ce mă îndepărtam de lângă fereastră...“, scria ea în memorii.
Foto: Ileana, împreună cu poneiul ei, Tango, în august 1919; sursa: Library of Congress
Totuşi, în vremea războiului, s-au găsit şi momente mai liniştite, aproape vesele. Ca atunci când, în vara lui 1917, Ileana a adus acasă un pui de găină care o urma peste tot, spre amuzamentul reginei. În momentele de relaxare, Maria o lua cu ea pe mezină când ieşea la călărit pe dealurile din jurul Iaşilor şi se declara fericită de postura fiicei: „Se ţine foarte dreaptă în costumaşul ei de cazac şi poartă o căciulă înaltă de astrahan gri; e un copil viteaz şi drăgălaş“. Era o imagine frumoasă aceea a cailor Tango şi Ardeal străbătând pădurile şi câmpurile Moldovei, când românii intraseră în dansul morţii pentru unirea cu Transilvania. Mai ales având în vedere aceste detalii privitoare la animalele princiare: Ardeal era un cal „plin de avânt şi cam greu de mânuit“, cum spunea regina, în timp ce poneiul Tango suferise o operaţie în urma căreia a rămas fără coadă, amputare care a supărat-o enorm pe Ileana.
„Prietenul meu Antonescu“
Viaţa pe lângă regina Maria a adus-o pe prinţesă în preajma soldaţilor şi generalilor români. Unul dintre cei cu care a legat o prietenie strânsă a fost pe atunci tânărul Ion Antonescu, viitorul mareşal care a condus România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Apropierea s-a făcut prin intermediul generalului Prezan: copila mergea adesea în vizită la vila familiei Prezan, în zona rurală a Iaşilor, unde îl întâlnea pe Antonescu, care era aghiotantul generalului. Antonescu era „un căpitan tânăr, simpatic şi iubea foarte mult copiii“, conform amintirilor prinţesei: „Se prindea cu entuziasm în jocurile mele de imaginaţie şi mă ajuta foarte mult să uit timpurile grele pe care le trăiam. Îmi amintesc cum m-am prefăcut că-i fac poze, folosind ca «aparat de fotografiat» un creion pe care mi-l dăduse un american care lucra la Crucea Roşie. Poza cu toată seriozitatea şi era uimit cu adevărat în faţa schiţelor nu prea măgulitoare pe care le făceam pe post de «fotografii»“. S-au revăzut în anii ’20, când Ileana a mers la studii în Anglia, la şcoala Heathfield
din Ascot, iar Antonescu a fost ataşat militar la legaţia română din Londra. Prietenia şi respectul dintre ei a rămas, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei: „Era un om integru şi foarte serios. Tot timpul aveam sentimentul că mi-ar fi tare ruşine dacă prietenul meu Antonescu ar afla că am făcut ceva rău. Oricât de autocrat a devenit el în viaţa publică în anii care au urmat căsătoriei mele, pentru mine a rămas la fel. Am remarcat acest lucru odată faţă de el şi a râs: «Când eşti cu mine îmi regăsesc propria mea tinereţe», mi-a spus“, scria Ileana în „Trăiesc din nou“.
Prinţesa tinerilor
După încheierea războiului, în 1924, Ileana a insistat să fie trimisă la studii în Anglia, după modelul surorii sale Mignon. „Ileana nu voia să fie o persoană privilegiată. Voia să dobândească totul pe merit. De aceea a insistat mereu să fie examinată ca oricare alt elev. Institutorii au îndrăgit-o mult, dar fără ca ea să simtă vreo uşurare a îndatoririlor. Ea i-a obligat moralmente să fie tot atât de serioşi pe cât era şi ea“, spunea Maria. Întoarsă în ţară în perioada Regenţei, prinţesa s-a implicat în mişcările de tineret – mai întâi a fost rezervă în Young Men’s Christian Association (YMCA), apoi a organizat şi condus filiala din România a YMCA, Asociaţia Tinerelor Femei Creştine şi, apoi, Asociaţia Cercetaşelor României.
În această perioadă îşi însoţea mama adesea la Bran şi Balcic, unde Ileana găsea de cuviinţă să se erijeze într-o voce a tinerilor români, iar Maria – în protectoarea lor. „Atât la Balcic, cât şi la Bran, ne înconjuram de tineri adunaţi în tabere de vacanţă; devenisem nucleul lor, datorită nouă puteau petrece vacanţe fericite în aer curat, departe de praful oraşelor“, spunea regina Maria. Această eră a patronajului tinerilor a fost încheiată de regele Carol al II-lea, care a scos-o din viaţa publică pe Ileana, pentru că a ţinut partea Mariei şi Elenei (soţia regelui Carol al II-lea) în problema iscată de Elena Lupescu. Degeaba îl atenţiona Ileana că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun“, fratele ei avea planuri să o îndepărteze din ce în ce mai mult de România.
Paradisul privat al prinţesei: iahtul „Isprava“
„Cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albaştri a fost marea“, spunea regina Maria despre fiica sa cea mică. Într-adevăr, Ileana era pasionată de sport şi între toate îi plăcea mai presus de orice să înoate şi să navigheze. În 1928, a încheiat cursurile şcolii navale, cu examen riguros în faţa unei comisii care i-a oferit brevetul de căpitan de cursă lungă. A fost prima femeie din ţară cu o asemenea licenţă. „În ceea ce mă priveşte, sunt extraordinar de fericită, pentru că am acum un mic iaht, în greutate de 12 tone, cu motor şi vâsle, căruia îi zic «Isprava». Îmi petrec tot timpul pe iaht, care este raiul meu. Dragostea mea pentru mare creşte necontenit. Am studiat tainele navigaţiei toată iarna cu căpitanul-comandor Pais, un profesor excelent şi un om de mare încredere. Primăvara viitoare intenţionez să depun cerere pentru a obţine brevetul de căpitan de navigaţie“, îi spunea ea fratelui ei Carol, într-o scrisoare din acea perioadă în care studia navigaţia. După ce a obţinut brevetul, Ileana a primit şi gradul de viceamiral în cadrul Forţelor Navale Române. Regina Maria îşi amintea cât de mult o încânta pe Ileana timpul petrecut pe iaht şi cât o înspăimânta pe ea: „Adesea, la Balcic, stând pe terasa mea de deasupra mării, îmi priveam copila tăind valurile cu micul şi viteazul său velier «Isprava», cu pânzele întinse în vânt, precum aripile unei păsări mari şi, din când în când, o durere îmi străfulgera inima, gândindu-mă ce ar fi însemnat pentru mine ca, în loc să se întoarcă la lăsarea serii, aripile acelea s-o răpească din viaţa mea pe Ileana, copilul meu, tovarăşa mea, iubirea mea“.
Foto: Prinţesa Ileana şi Elena a Greciei, soţia lui Carol al II-lea; sursa: historia.ro
Ultima nuntă regală din România
Foto: Regina Maria (pe scaun), alături de fiicele ei, Elisabeta, Ileana şi Mignon, la nunta Ileanei, în 1931
În iarna anului 1930, la un bal mascat organizat de regina Maria, Ileana l-a cunoscut pe contele german Alexandru „Lexel“ de Hochberg, un tânăr blond, cu ochi albaştri şi şarmant. Cei doi s-au îndrăgostit şi câteva zile mai târziu, Lexel a cerut-o de soţie. Ileana a acceptat, însă logodna a fost anulată de guvernul Maniu, din cauza reputaţiei contelui, despre care se zvonea că ar fi avut ceva legături homosexuale. Nimic confirmat, dar suficient cât să fie găsit inacceptabil şi Ileana să rămână cu inima frântă. Însă numai câteva luni mai târziu, în vara aceluiaşi an, prinţesa a călătorit în Spania, la Barcelona, unde l-a întâlnit pe arhiducele Anton de Habsburg, care se afla cu familia în exil. S-au îndrăgostit, chiar dacă acesta se afla într-o situaţie politică incertă: după abdicarea împăratului Carol, în 1918, ţara a fost proclamată republică, însă Casa de Habsburg a refuzat să recunoască noul guvern. Ca o formă de represiune, Austria le-a retras cetăţenia şi i-a forţat să plece în exil. Au plecat în Spania, unde au rămas cu toţii până la izbucnirea revoluţiei din anii ’30. Atunci l-a cunoscut şi Ileana pe Anton. Regina Maria nu era deloc încântată de această aventură. Ea mereu a crezut că fiica cea mică este singura dintre copiii ei care ar merita să fie un cap încoronat, să conducă o ţară, şi tocmai ea, Ileana, ajungea acum doar o simplă arhiducesă într-o republică în care rangul acesta nu prea mai însemna mare lucru! N-a putut însă să se opună fericirii fetei.
Ultima nuntă: Hohenzollern-Habsburg
Foto: Ileana şi Anton, în ziua nunţii
„Simt că am întâlnit cu adevărat omul care mă va face fericită. Desigur, viitorul este în mâna Domnului, însă – cum am credinţă în El – cred că împreună cu Anton voi putea înfăţişa viaţa sigur, găsind în el tovarăşul şi reazămul de care am atâta nevoie“, îi scria prinţesa fratelui ei Carol, care între timp devenise rege al României, cerându-i consimţământul pentru căsătorie. Carol al II-lea dorea să o scoată cât mai repede de la Curte, din viaţa publică, din România, astfel că nu a ezitat să-i dea acceptul. Ba mai mult, i-a spus că nu poate permite ca tinerii soţi să se stabilească în România, căci un Habsburg în Transilvania ar trezi răscoale în ţară.
Nunta a fost stabilită pentru luna iulie a anului 1931. A fost sărbătorită la Sinaia, cu ceremonia civilă la Pelişor, iar cea religioasă, la Peleş, unde mireasa a fost condusă la altar de către regele Carol al II-lea. Avea să fie ultima căsătorie a unui membru al casei regale române oficiată în România. În aceeaşi zi, soţii au plecat în luna de miere – o săptămână la Bran, locul de suflet al Ileanei, apoi o călătorie prin Europa, din Budapesta până în Viena şi Londra.
Foto: Ileana şi Anton s-au căsătorit religios la Peleş
Problemele de cetăţenie
Foto: Anton şi Ileana, împreună cu cei şase copii ai lor
Anton s-a putut reîntoarce în Austria, iar cei doi s-au stabilit la Mödling, lângă Viena. Numai că nu i s-a redat şi cetăţenia, astfel că primii lor doi copii, Ştefan (1932) şi Maria Ileana (1933) s-au născut tot heimatlos, adică „oameni fără ţară“. Când familia s-a mărit, Anton şi Ileana s-au mutat în zona rurală, în castelul Sonnberg, unde s-au născut şi Alexandra (1935) şi Dominic (1937) – născuţi cetăţeni austrieci – şi Maria Magdalena (1939) şi Elisabeta (1942) – înregistrate cu cetăţenie germană, „fără ca noi să putem lua vreo hotărâre în această privinţă“, spunea Ileana în memorii, prefigurând perioada grea pe care a trăit-o în Austria după realizarea Anschluss-ului de către Germania lui Hitler.
De altfel, din cauza Anschluss-ului, Ileana nu a putut ajunge la timp pentru a-şi mai prinde mama în viaţă, în 1938. Vestea că Maria e grav bolnavă a ajuns la Ileana chiar pe 18 iulie, când regina a murit. Plecarea spre România a Ileanei şi a lui Anton a fost zădărnicită de faptul că aveau probleme cu paşapoartele, întrucât cele austriece nu mai erau valabile, iar cele germane nu fuseseră încă emise. Maria a murit în timp ce Ileana era pe drum spre Sinaia. La graniţă, vameşii s-au prefăcut că nu cunosc nimic despre starea reginei, deşi cunoşteau. N-au vrut să-i dea ei vestea rea. Abia ajunsă la Cluj, Ileana a văzut steagurile coborâte în bernă şi a înţeles. „În 1938 am descoperit că odată ce părinţii sunt duşi dintre noi, toată viaţa ni se schimbă. Şi în castel, şi în bordei este la fel: «Este teribil să nu mai fii copilul nimănui»“, spunea Ileana. Şi viaţa avea să i se schimbe, într-adevăr, căci se anunţa un nou război mondial.
„Când vom ajunge la putere, amintiţi-vă de mine“
Foto: Ileana, în uniformă de infirmieră, în cel de-Al Doilea Război Mondial
În familia Ileanei, schimbările au venit imediat după anexarea Austriei de Reich-ul german: chiar în toamna lui 1938, în timpul Crizei Sudete, Anton a fost nevoit să se înroleze voluntar în armată, pentru a putea să-şi aleagă singur specializarea – în forţele aeriene, el fiind un foarte bun pilot. În acea perioadă, Ileana a început cursurile de infirmieră în colaborare cu Crucea Roşie: „Nu m-am alăturat Crucii Roşii germane, căci făcând acest lucru însemna să-i jur credinţă lui Hitler, iar eu nu puteam face aşa ceva“, scria prinţesa în memorii. Din 1942, Ileana a început să se implice în tratarea românilor răniţi care ajungeau în Austria. Le procura soldaţilor mâncare, haine, tutun, ce era nevoie şi se îngrijea să primească cele mai bune tratamente medicale, fiindu-le şi translator când era nevoie. În aprilie 1943, a reuşit să deschidă propriul său spital dedicat soldaţilor români la castelul de la Sonnberg. Numai că în acel an a revenit în România, chiar în perioada în care a fost bombardat Ploieştiul, şi a realizat că e momentul să vină acasă, să-şi ducă aici munca – mai ales că viaţa în Austria devenea din ce în ce mai greu de suportat.
A doua „Mamă a răniţilor“
S-a stabilit în România, la Bran, în primăvara lui 1944, alături de cei şase copii ai săi – Anton avea să li se alăture în vară, când a fost scos din armata germană. La început, Ileana s-a înscris în Crucea Roşie din România, la munca de jos – a servit ceai şi mâncare la cantină, apoi s-a mutat la dispensar. Însă a vrut să repete povestea din Austria, să înfiinţeze şi în România un spital pe care să-l conducă ea, să fie dedicat tot soldaţilor răniţi şi să fie chiar în Bran. Cu mult sprijin de la prieteni – în special de la industriaşul Malaxa – şi chiar de la oameni simpli din Braşov, a reuşit să recondiţioneze o fostă şcoală din Bran şi să deschidă aici Spitalul „Inima Reginei“. Aici, Ileana a dus mai departe misiunea pe care mama sa şi-o asumase în timpul Primului Război Mondial, când era numită „Mama Răniţilor“. Noul război nu era cu nimic diferit faţă de celălalt, când era trăit prin spitale. Frica nici nu mai avea timp să se manifeste, după cum arăta şi prinţesa în memorii: „Când m-am aplecat, un jet de sânge a ţâşnit deodată dintr-o rană mică din pieptul rănitului, iar şuvoiul cald şi lipicios mi-a sărit pe gât. Am pus repede podul palmei peste rană şi am apăsat tare, dar una dintre arterele principale era perforată şi eforturile mele erau în van. Curând, plânsetul unui copil care se afla lângă mine m-a obligat să uit de groaza provocată de sânge şi să am grijă de el. Bietul micuţ stătea întins, fără să fie rănit, pe o targă lângă mama lui, moartă, desfigurată“. Aşa au mers lucrurile. Din 1945, când au venit comuniştii la putere, a început activitatea de clandestinitate a cuplului Ileana-Anton. Între toate micile acţiuni de rezistenţă, notabilă este găzduirea a două personaje care ar fi fost persecutate politic dacă nu reuşeau să se ascundă. Le-a numit „Deasupra“ şi „Dedesubt“ şi le-a găzduit în secret timp de şase luni, respectiv doi ani, până a reuşit să le scoată din ţară cu acte false.
O prietenie improbabilă
Munca la spital a adus-o pe Ileana în faţa unui personaj care avea să îi schimbe întrucâtva viaţa în România în următorii trei ani. În februarie 1945, la spital a venit în inspecţie un „domn important“, un „civil care părea de vârstă mijlocie, deşi mai tâziu am aflat că era mai tânăr decât arăta“, căruia i-a putut povesti despre planurile ei de extindere a spitalului cu un salon pentru femei, altul pentru copii, unul pentru pacienţii externi, precum şi cu o clădire pentru boli contagioase. Ileana nu i-a înţeles numele când s-a prezentat, însă a reţinut că era secretarul Partidului Comunist. „Dacă – sau mai degrabă când – vom ajunge la putere, amintiţi-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut“, i-a spus în continuare Emil Bodnăraş, căci el era „domnul cel important“.
Aşa am început cu Bodnăraş o stranie – cum să-i spun? Prietenie? Nu, căci nu era asta. Emil Bodnăraş şi cu mine am fost întotdeauna în mod deschis în tabere opuse. Eram inamici până în străfundul gândurilor şi idealurilor noastre. Supravieţuirea unuia din noi însemna moartea celuilalt. Totuşi, oricât ar părea de ciudat, el nu a lăsat niciodată vreun apel de-al meu fără răspuns, şi am apelat de multe ori la el. Prinţesa Ileana
În perioada următoare, când situaţia politică s-a deteriorat, iar arestările şi condamnările erau la ordinea zilei, prinţesa s-a văzut nevoită să apeleze la Bodnăraş. Spre surprinderea ei, s-a ţinut de cuvânt şi a ajutat-o: mai întâi pentru eliberarea unui chirurg al spitalului din Bran arestat, apoi pentru anularea pedepsei cu moartea dată de Tribunalul Poporului pentru o serie de generali veniţi de pe Frontul de Est în divizia nepotrivită.
În gaură de şarpe
Foto: Prinţesa Ileana şi-a scris memoriile, în volumul "Trăiesc din nou", în anii '50
Tot Bodnăraş a fost şi cel care i-a propus prinţesei să cunoască întreg guvernul comunist. Era în 1946, şi Bodnăraş organiza o petrecere acasă la el, când i-a propus să vină să-i cunoască pe colegii lui. Prinţesa s-a dus. Şi a rămas cu următoarele concluzii vizavi de următoarea generaţie de politicieni a României: „Groza ştia să fie antrenant într-o societate. Râdea zgomotos, iar glumele sale erau prea puţin rafinate; Gheorghiu Dej, fostul mecanic de tren, un bărbat solid şi nu neplăcut ca înfăţişare; Maurer, care era poate mai distins decât ceilalţi din grup; Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, cu frumoasa şi talentata lui soţie – singura femeie dintre cele prezente îmbrăcată cu gust; şi mai era şi scundul, antipaticul Theohari Georgescu, ministrul de interne, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil“. De departe, cea mai puternică impresie a făcut-o Ana Pauker: „Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt şi în dezordine, cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste cea de jos... era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie şi trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un şarpe. Puteam să-mi imaginez cu uşurinţă, doar privind-o, că îşi denunţase propriul soţ, care fusese, ca urmare, împuşcat“, nota prinţesa Ileana în „Trăiesc din nou“.
A vrut pământ
În urma tuturor experienţelor alături de noua putere din ţară, Ileana a început să contemple la ideea părăsirii României. N-a fost nevoită să ajungă la o concluzie, căci comuniştii au luat-o ei pentru ea: pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să abdice, iar toţi membrii familiei regale au fost înştiinţaţi că trebuie să plece din ţară, după ce toate proprietăţile au fost confiscate. Branul a fost închis şi pus sub pază: „Ni s-a dat voie să luăm numai lucruri personale, adică haine, lenjerie de pat şi tacâmuri de argint de opt persoane – dar nicio lucrare de artă, căci acestea erau «proprietatea poporului», nici covoare, nici bijuterii, cu excepţia celor care erau indiscutabil «bijuterii de familie», nu dobândite în ultimii ani. O comisie de control a venit să ne supravegheze cu grijă, să nu «furăm» ceva din proprietatea noastră – doi oameni din Bucureşti şi optsprezece oameni din Bran. Aceştia erau cu noi în permanenţă, astfel încât nu putea fi vorba de intimitate, nici măcar pentru discuţii“. Ultimul gest pe care l-a făcut la plecarea de la Bran, înainte de a se îndrepta spre trenul exilului, a fost să adune un pumn de pământ şi să-l pună într-o cutiuţă veche de metal. „Din câte am adus cu mine, acesta este lucrul cel mai preţios pe care îl am în casa din Noua Anglie“, spunea ea din pribegie, mulţi ani mai târziu.
Singura prinţesă română care s-a călugărit
Viaţa în pribegie nu a fost prea bună pentru Ileana. Iniţial, familia s-a stabilit în Elveţia, de unde a plecat spre Argentina. Aici, Ileana s-a ocupat de înfiinţarea unui cămin pentru refugiaţii români. În 1950, s-au stabilit în Statele Unite, la Boston. În 1954, a divorţat de arhiducele Anton şi s-a recăsătorit cu doctorul Ştefan Isărescu. În 1961, a divorţat a doua oară şi a luat decizia decisivă: să se călugărească. „În inima mea, întotdeauna am dorit să devin călugăriţă. Dar a fost atât de mult de făcut în România, când era tânără... Cu ajutorul Domnului, am găsit echilibrul, fără a fi neloială trecutului“, spunea Ileana. Orişicât, a plecat în Franţa, unde timp de şase ani a fost novice la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“ din Bussy en Othe. În 1967, a devenit Maica Alexandra (foto) şi a revenit în SUA, cu gândul să fondeze ea o mănăstire ortodoxă pe pământ american. A reuşit, a înfiinţat Mănăstirea „Schimbarea la faţă“, din Elwood City, Pennsylvania. După căderea comunismului, în septembrie 1990, când avea 81 de ani, Maica Alexandra a vizitat România pentru ultima dată. Principalul său obiectiv atunci a fost ajutorarea copiilor orfani din ţară, pentru care a strâns fonduri în cadrul acţiunii umanitare „Help the children“. Câteva luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1991, a murit la spitalul St. Elisabeth din Youngstown, Ohio, SUA, ca urmare a unei complicaţii survenite în urma fracturii bazinului. A fost înmormântată la mănăstirea fondată de ea, în Elwood City.
Se încarcă comentariile...
