Datul cu părerea ca sport naţional

Revin asupra cărţii „De ce este România altfel” al lui Lucian Boia, care suscită discuţii aprinse ce necesită, cred eu, anumite clarificări ale „cadrului general”.

N-am să discut aici punctul meu de vedere asupra eseului, nu asta e important. Important este modul în care se dezbate public o lucrare a unui autor deja consacrat, fie că ne place sau nu.

În societăţile ceva mai dezvoltate decât cea românească (primul paradox: toată lumea acceptă decalajul de civilizaţie cu alte state, deşi „noi nu avem nimic în plus sau în minus faţă de alţii”) o lucrare se pune în discuţie, mai întâi, într-un cadru adecvat, reprezentat de mediul universitar şi academic (facultăţi de profil, institute de cercetare), acolo unde există specialişti capabili să emită opinii avizate. Pe baza acestor puncte de vedere se ajunge într-o dezbatere publică, care are avantajul acestor păreri exprimate de profesionişti, în aşa fel încât marea masă a populaţiei să aibă la îndemână „instrumentele necesare” pentru a-şi forma o opinie.

În privinţa istoriei, în România dezbaterile specialiştilor pe teme de interes general sunt rare, iar atunci când are loc o conferinţă sau o masă rotundă, acoperirea publică a evenimentului e aproape de zero. Nu discut aici motivele lipsei de dezbatere în mediul ştiinţific (repet, mă refer strict la istorie), e un alt subiect asupra căruia voi reveni.

Aşadar, în lipsa acestor opinii avizate care să creeze o emulaţie pozitivă, românii se reped, care mai de care, să-şi „dea cu părerea”, practică ce tinde să devină - dacă deja nu a făcut-o - sport naţional. Există câteva domenii în care, cu rare excepţii, conaţionalii noştri se consideră experţi: politică, fotbal şi, inevitabil, istorie. Fără să se ţină cont că istoria, în fond, este şi ea o ştiinţă, chiar dacă nu una exactă, toată lumea aduce argumente care de care mai lipsite de substanţă. În general, argumentele ţin de atacuri la persoană, injurii şi comportamente care demonstrează, nu-i aşa, că nu suntem cu nimic diferiţi. Alţii, destul de numeroşi, consideră că la mijloc e categoric o plată a cuiva către altcineva pentru a combate „ceva”. Cei mai nocivi sunt aceia care au citit o carte, maxim două, nu au auzit în viaţa lor de sintagma „spirit critc”, foarte importantă în analiza istorică şi citează ca din biblie ce au lecturat ei probabil în anii `80, convinşi că deţin adevărul absolut.

Dar Adevărul, aşa cum spunea Petre Ţuţea, nu poate fi decât revelat; în rest, avem o sumă de adevăruri, pentru că istoricul este, aşa cum minunat spunea Lucien Febre „cel care caută, nu cel care ştie.” Nu cu mult timp în urmă un jurnalist a publicat un articol cu o suită de puncte de vedere care „demolau” argumentele „exagerate sau chiar inventate” de domnul Boia. Eu înţeleg că e vorba de un ziarist sportiv, dar chiar şi aşa, să nu uităm că Lucian Boia e cadru universitar cu o vechime de zeci de ani, cu cărţi publicate în numeroase ediţii şi tiraje considerabile, traduse în limbi de circulaţie, care au declanşat o emulaţie asupra istoriei româneşti pe care o consider benefică, fără ca asta să însemne că mă raliez neapărat în totalitate punctelor de vedere exprimate de autor. E o problemă de etică, în primul rând; nu ne putem exprima părerea chiar în orice domeniu, având drept bagaj câteva lecturi întâmplătoare.

Dar dincolo de argumente şi contraargumente, putem răspunde mult mai simplu întrebărilor ridicate de eseul în discuţie privind în jurul nostru. Suntem mulţumiţi? Trăim într-o societate ce se îndreaptă într-o direcţie bună? Avem sau nu lucruri de îndreptat în comportamentul nostru, în mentalităţile noastre, în spiritul nostru comunitar şi civic?

Degeaba îndemni un alergător de viteză să sprinteze cot la cot cu ceilalţi; dacă e şchiop, nu va reuşi niciodată.