Un roman la cub

Am citit marea majoritate a cărţilor de politologie şi de istorie a comunismului din România scrise de Stelian Tănase. Despre unele dintre ele am dat seama în paginile „Familiei“ orădene. „Fugit irreparabile tempus!“.

Din păcate, nu pot spune exact acelaşi lucru despre romanele purtând aceeaşi semnătură. Nu le-am citit pe toate, iar cele parcurse mi-au produs impresii amestecate. Maestro (2010) mi s-a părut voit dar şi artificial masiv, din cale de afară de greoi, încărcat, sufocat de prea multe detalii, cu o semnificaţie nu tocmai clară, asemănător unei maşini care, de la un moment dat încolo, măcina în gol. Nocturnă cu un vampir. Opus 1 (2017) plăteşte un preţ mult prea pipărat încăpăţânării autorului de a ne demonstra cât de natural şi dezinvolt pot să i se mişte şi mintea, şi condeiul pe tărâmul limbajului fără perdea. Mai aproape de gustul meu s-a situat Dracul şi mumia (2010), poate şi datorită situării cărţii în vecinătatea felului de a scrie al lui Mihail Bulgakov. Acolo, aliajul dintre politic şi fantastic era unul viabil. Cred că trecea în bună măsură proba rezistenţei şi a autenticităţii.

O lungă perioadă, chiar şi în vremea în care s-a aflat la cârma Televiziunii Române - o experienţă eşuată pe care am taxat-o ca atare - Stelian Tănase a publicat pe blogul personal (cred că politologul, scriitorul şi universitarul omonim a fost unul dintre primii intelectuali adevăraţi care au descoperit şi exploatat, chiar cu o anumite voluptate, această formă de auto-exprimare în online) o serie de fişe de roman. Ele anunţau o nouă carte căreia i se găsise deja titlul. Partida de vânătoare. Mărturisesc, le-am parcurs cu voluptate, întrezăream în ele indiciile unei cărţi cu adevărat importante. Nu prea înţelegeam de ce nu apare. Acum, când ea se află, în sfârşit, în librării, când am citit-o sunt convins că am avut dreptate. Nu ştiu dacă Partida de vânătoare este neapărat o capodoperă. Dar un roman bun este indiscutabil. Unul de palmares şi nu am în vedere când spun şi scriu asta în exclusivitate palmaresul individual al lui Stelian Tănase.

Partida de vânătoare (Editura Vremea, Bucureşti, 2018) este calificat de autorul însuşi roman foileton. Stelian Tănase se plasează şi implicit, şi explicit în descendenţa unor mari nume care au ilustrat domeniul (de vreo trei-patru ori ele sunt menţionate negru pe alb în carte) adică Balzac, Eugène Sue, Dumas, Paul Féval. Avem de-a face cu un roman „pentru consumul popular“ în care, precum la hipermarket, cititorul găseşte cam tot ceea ce vrea. Adică, „cititorul primeşte contra-cost doze mari de amor, politică, lux, cadavre, anchete, servicii secrete, trădări, mizerie omenească. Şi asta între coperţile unei singure cărţi“.

Această singură carte este scrisă, de fapt, în formula doi în unul. Căci Stelian Tănase recurge la structura romanului în roman, a povestirii în ramă, a povestirii în povestire ori a structurii speculare, aşa cum o numea la un moment dat Lucien Dällenbach. Avem, aşadar, povestea unei părţi a vieţii lui Ţumpi, pe numele din buletin Aglae Stoleru. Femeia la 30 de ani, de multă vreme angajată la firma de publicitate ONIX, care ba de frica ratării, ba crezând că este iminentă concedierea (că aşa e în capitalism, slujbele se pierd relativ uşor, patronii au mereu nevoie de forţe, recte de condeie proaspete), a devenit depresivă.

Hotărăşte să ia de la capăt totul. Îşi dă demisia de la ONIX, închiriază o nouă locuinţă undeva pe strada Popa Tatu colţ cu general Berthelot, nesperat de bună, şi la un preţ scăzut, îşi cumpără un computer second hand care, atunci când îi era lumea mai dragă era să îi joace cel mai mare renghi in viaţă, îşi ia oră la un psihiatru renumit (îl cheamă Amedeo Pantazi) şi se apucă de scris un roman. Care se cheamă Partida de vânătoare. Lucrurile merg ca pe roate, din tastele computerului lui Ţumpi se zămislesc tot felul de personaje cu nume cum nu se poate mai bizare - Diana Mazu, Barbu Zafcari, Ştefan (Fane) Mefistofele Craiu, Nastratin Guţă, Luxiţa Prăjescu, Bebe Scheau, Maxenţiu Foişor, Limbuţ, generalul Obae, madam Obae, dl. Zaţ - apar şi acţiuni care de care mai ciudate. Romanul vieţii lui Ţumpi, cea care se refugiază în ficţiune („ficţiunea te ţine, îţi dă o stare de normalitate“) se intersectează cu acela al personajelor romancierei debutante. Căreia, de la un moment dat încolo, îi este din ce în ce mai greu să le mai ţină în frâu.

Ceea ce începe ca un roman cu vădite intenţii porno (ne sunt descrise în detaliu partide de sex hot ale lui Barbu Zafcari şi ale Dianei Mazu) evoluează înspre un roman politic (generalul Obae pune la cale asasinarea lui Vodă, adică a preşedintelui în funcţie, aşa că este scos din scenă în urma unei partide de vânătoare anume aranjată) şi, mai încolo, poliţist. Acest al doilea roman, romanul creat de Ţumpi este mai curând o schiţă, un roman comentat, interferat de ironii, dialoguri auctoriale, de notaţii. Devine best-seller chiar înainte de a fi editat, stârnesc senzaţie câteva fragmente publicate în Bucureştiul literar, Ţumpi devine o celebritate, aşa că un post de televiziune vrea neapărat să îi transforme în serial viitoarea carte. De aici toate necazurile lui Ţumpi. Şi nu doar fiindcă scrierea îi este masacrată de tot felul de teleaşti, ci pentru că devine suspectă în ochii serviciilor secrete mirate, alertate, scandalizate de faptul că domnişoara Aglae Stoleru prea ştie multe despre complotul urzit de generalul Obae împotriva lui Vodă, despre amorul ilicit dintre Vodă şi domnişoara Mazu şi despre moartea lui Vodă după o partidă îndrăcită de amor, descrisă cu lux de amănunte. Până la urmă toată lumea sfârşeşte prost. Nu doar generalul Obae care are deja demult statutul de fantomă, ci şi Diana Mazu, şi Vodă, şi Aglae Stoleru.

Iar dacă romanul este unul la cub, adică şi porno, şi politic, şi poliţist, dacă se caracterizează prin torente de limbaj (deţine o fluenţă lingvistică remarcabilă), e cum nu se poate mai firesc să înfăţişeze şi trei partide de vânătoare. Două pretins reale (aceea la care ia parte generalul Obae şi aceea la care participă Barbu Zafcari) şi una în care vânatul este însăşi Aglae Stoleru. 

Nu ştiu dacă personajele au dincolo de nume ceva cu adevărat caragialean (aşa cum aflu că ar fi spus cu ocazia lansării criticul Carmen Muşat). Sunt însă convins că are dreptate Octavian Soviany care, în cronica lui din Observator cultural nr. 927/2018, reafirmă ideea că personajele lui Stelian Tănase au în ele ceva gogolian. Sunt încă şi mai convins că Partida de vânătoare înseamnă un roman care merită să fie citit. Chiar cu asupra de măsură.

Stelian Tănase - PARTIDA DE VÂNĂTOARE, Editura Vremea, Bucureşti, 2018