Cutărescu e una din două: fie o romancieră feministă finlandeză cu părinţi argentiniano-sudanezi, fie un poet homosexual filipinez mulatru care a făcut liceul în Coreea de Sud, facultatea de fotografie în Lituania, şi a lucrat cinici ani într-o spălătorie de maşini în Irlanda.

Din experienţă, e mai bine să spui că n-ai auzit decât că ai auzit vreodată de aceşti autori – dacă zici că ai auzit, vei fi întâmpinat cu încruntare şi conversaţia se va încheia cel mai adesea abrupt; dacă zici că nu ai auzit, vei avea parte de condescendenţă, de cinci minute de educare/iluminare, şi eventual de o prelegere despre importanţa acestor autori în literatura contemporană. Ca în bancul: doi hipsteri s-au luat la păruială deoarece amândoi auziseră de aceeaşi trupă de sub-nişă, care avea în total zece fani pe plan mondial.

Dacă te duci să citeşti, la întâmplare, zece pagini, vei descoperi că şi romanciera feministă finlandeză, şi poetul gay filipinez scriu genul de romane/poeme autobiografice cu fraze lungi, pe pagini întregi, care sar de la amintire la alta, unde sângele care a curs pe calea ferată murdară de ulei atunci când nişte bullys băieţi l-au lovit/au lovit-o cu o piatră la genunchi în copilărie se îmbină cu sângele de la prima menstruaţie care a curs într-o spălătorie sordidă mirosind a rânced; şi al căror mesaj, dacă există vreunul, e că tot ceea ce contează este experienţa personală – care, deoarece este personală, nu are nici un sens şi e incomunicabilă, tocmai de aceea trebuie cu tot dinadinsul comunicată.

Ce vreau să zic eu e că fanii acestor autori – fani care citesc, de ani şi ani, numai autori de sub-nişă – se comportă ca şi cum ar fi absorbit, înţeles, fumat şi epuizat întreaga literatură mare, şi acum tot ce le mai rămâne este să exploreze colţurile, să-i descopere pe micii neînţeleşi, să-şi completeze lunga listă de nume de autori pe care i-au bifat. Însă oare chiar aşa să fie – i-au înţeles şi epuizat aceşti colecţionari de finlandezi şi filipinezi pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Dickens şi pe Hugo, ca să dau doar câteva nume mari din modernitate? I-au înţeles şi epuizat pe Mika Valtari şi pe Henrik Ibsen, ca să dau doar două nume mari din modernitatea nordică? Nu mă întreb dacă i-au citit vreodată cu aplicaţie, să nu zic epuizat, pe Dante sau pe Boccaccio, pe Shakespeare sau pe Cervantes, pe Chaucer sau pe Chrétien de Troye, pe Pierre Abélard sau pe Héloïse, pe Beda Venerabilul sau pe Toma de Aquino. Şi nu, nici nu îndrăznesc să întreb de Ovidiu sau de Virgiliu, de Sofocle sau de Euripide, sau de bătrânul Homer. Sau de Marc Aureliu, de Platon şi de Aristotel, de Apostolul Pavel şi de Ioan Gură de Aur, şi în general de marii gânditori care au pus şi care sunt ei înşişi pietrele fundamentale ale gândirii occidentale – fără de care nu ne putem înţelege cultura, şi a căror influenţă e la fel de vizibilă în ziua de azi precum cerul şi norii.

Cineva îmi povestea că Alexandru Paleologu recitea, la un moment dat, pentru a zecea sau a unsprezecea oară Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. În general, după ce citea o carte nouă, se întorcea la unul din marile romane sau eseuri pe care le îndrăgea – la Fraţii Karamazov, la Eseurile lui Montaigne, la Don Quijote al lui Cervantes, şi da, la Sadoveanu. C.S. Lewis recomanda aceeaşi metodă: după fiecare carte nouă citită, o carte clasică – una dintre cărţile mari ale literaturii, eseisticii, filosofiei sau teologiei. Dacă cineva crede că Dostoievski poate fi uşor epuizat – sau că Dante poate fi uşor epuizat, cunosc mari cititori şi savanţi care şi-au petrecut toată viaţa în universul lui Dostoievski sau în cel al lui Dante, şi care au spus că la fiecare lectură descoperă noi şi noi lucruri, noi şi noi înţelesuri; şi că abia la a zecea lectură au citit cum se cuvine Divina Comedie. Şi cunosc chiar oameni foarte cultivaţi care şi-au petrecut viaţa în universul unor autori mult mai puţin prolifici, precum Francisc de Assisi, şi care, la a douăzecea lectură, încă descoperă lucruri noi.

În sfârşit – e şi aceasta o mentalitate, cea de colecţionar de nume de autori. E şi aceasta o bucurie – să zâmbeşti superior şi să ţii o prelegere despre romanciera feministă finlandeză sau poetul gay filipinez. Şi nu zic că nu trebuie explorată şi această literatură – măcar pentru a ţine pasul cu şi a înţelege spiritul vremii noastre. Dar a o explora e una, şi a-ţi petrece tot timpul acolo e cu totul alta. Să pretinzi că asta îţi asigură accesul la o bună înţelegere a literaturii şi a culturii – e ca şi cum ai spune că poţi să ai o bună imagine a unui puzzle uitându-te doar pe câteva piese de la margine, fără să te uiţi deloc pe piesele din mijloc, şi fără să te intereseze ce imagine de ansamblu dă, de fapt, acest puzzle în întregul său.

Sau temându-te, poate, să descoperi care este această imagine de ansamblu, deoarece atunci ţi-ai da seama a) cât de puţin valorează mentalitatea de colecţionar; şi b) cât de puţin timp ai petrecut şi cât de puţin interes ai acordat cărţilor care chiar contează – şi, vorba lui Alexandru Paleologu, lucrurilor cu adevărat importante.  

P.S.: Romanciera feministă finlandeză sau poetul gay filipinez trebuie citiţi, obligatoriu, în franceză, eventual printr-o traducere în limba engleză. Să citeşti direct traducerea în limba engleză nu e ok; iar să citeşti vreo traducere în română, dacă există - nu mai zic ce privire îţi vei primi dacă vei avea naivitatea să sugerezi aşa ceva.