Revoluţia lui Emmanuel Macron

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În seara de 7 mai 2017, la câteva secunde după închiderea urnelor de vot, exit-poll-urile confirmau ceea ce dobândise valoare de evidenţă deja cu două săptămâni în urmă.

Un tânăr om politic absolvent de ENA - va împlini 40 de ani în luna decembrie - cu o frumoasă, strălucitoare carieră anterioară - izbutea să o înfrângă cu un scor mai mult decât confortabil pe contracandidata sa, ultra-naţionalista Marine Le Pen.

O săptămână mai târziu, noul preşedinte al Republicii Franceze, dl. Emmanuel Macron, depunea jurământul, având astfel ocazia de a-şi pune în practică, de la Elysée, principiile. Fundamentate pe credinţa în Franţa, în valorile acesteia şi ale naţiunii, în cultura, spiritualitatea, voinţa francezilor de pretutindeni. În calităţile şi ambiţiilor acelor oameni care vorbesc, admiră, preţuiesc limba franceză, care nu se împacă cu ideea că ţara noastră se află în declin, că urmează să se întâmple tot ce poate fi mai rău, că întreaga noastră civilizaţie se prăbuşeşte“. Ori că, dimpotrivă, „Franţa poate continua să alunece pe o pantă nu prea abruptă, că jocul alternanţei politice va fi de ajuns pentru a ne permite să respirăm liniştiţi“.

Dl. Macron, el însuşi un politician atipic, creatorul unei noi formaţiuni politice anti-sistem, formaţiune numită En Marche, care, practic, spulbera orânduielile anterioare calificate a fi devenit mult prea sclerozate, un întreg sistem partinic ce făcuse, până atunci, decenii la rând regulile în Hexagon, îşi exprimase deja încrederea în şansele de regenerare şi de reuşită ale Franţei în cadrele mondializării. Nu necondiţionat, nu graţie nu ştiu cărui noroc care ar ocroti şi s-ar pogorî deasupra Franţei , ci prin „relansarea Europei şi regăsirea încrederii în noi înşine , energie care ne lipseşte de atâţia ani, dar pe care o ghicesc prezentă în poporul francez“.

În contextul acestei lupte, dl. Emmanuel Macron îşi asigurase electoratul că nutreşte convingerea că „responsabilitatea preşedintelui republicii este imensă. Sunt pe deplin conştient de asta. Preşedintele nu este învestit doar cu un act anume , ci este purtătorul mai mult sau mai puţin vizibil, a tot ceea ce într-un stat transcende politicul. Al valorilor ţării noastre, al continuităţii istoriei ei şi, chiar dacă nu la vedere, al vigorii şi demnităţii publice“.

Aşadar, la data de 14 mai 2017, dl. Emmanuel Macron depunea jurământul în calitate de nou preşedinte al Republicii Franceze. Cea mai înaltă demnitate în ierahia Statului, câştigată ca urmare a unei campanii electorale ce spulberase modele şi formule anterioare, campanie, pesemne, extrem de de bine condusă şi ţintită, fundamentată pe un amplu şi consistent program politic care atingea toate problemele sensibile ale unei ţări „făcute din cuvinte, din pământuri, din stânci, din mare“.

Din acel program politic rezumat cu un bine şi atent măsurat avânt retoric în cartea intitulată Revoluţie se putea înţelege că acest preşedinte auto-declarat atipic cunoştea ca nimeni altul problemele Franţei profunde. Pe care o dorea cât mai europeană, mai „eficientă, dreaptă, întreprinzătoare“, în care „fiecare să-şi poată alege modul de viaţă şi să trăiască din rodul muncii“. 

Avântul retoric invocat mai sus, explicabil prin caracterul de manifest electoral al cărţii, nu obtura nici calitatea, nici duritatea analizei făcute unei situaţii care nu mai putea să continue astfel, o situaţie de care se făcea vinovată o clasă politică, fie ea de stânga, sau de dreapta, diagnosticată drept complet anchilozată.

Ce s-a întâmplat de atunci, din data de 7 mai, din data de 14 iulie 2017? Mai întâi, trebuie spus că Franţa, avându-l la timonă pe dl. Emmanuel Macron, şi-a sărbătorit pe 14 iulie 2017, cu un fast cu totul remarcabil Ziua Naţională. La festivităţi a luat parte şi preşedintele SUA, dl. Donald Trump. O prezenţă semnificativă, fie şi numai pentru motivul că astfel dl. Donald Trump părea a-i dreptate omologului său francez, atunci când acesta afirma că cele două ţări sunt legate de „ideile comune privind apărarea drepturilor omului şi aceleaşi interese în favoarea stabilizării situaţiei mondiale“.

În al doilea rând şi la antipozi, se cuvine evidenţiat faptul că în doar două-trei luni de la preluarea mandatului său prezidenţial, dl. Macron a pierdut încrederea a cel puţin zece la sută dintre cei ce i-au acordat voturile. Există deja voci care îl acuză pe noul preşedinte că a făcut promisiuni fără acoperire, că a fost din cale afară de entuziast, de locvace şi că vorbelor din campanie şi din cartea care a făcut obiectul însemnărilor mele de astăzi (Editura Trei, Bucureşti, 2017) le-a luat locul o atitudine din cale afară de autoritaristă.

Aşa să fie oare?

Emmanuel Macron – REVOLUŢIE; Traducerea: Doru Mareş; Editura Trei, Bucureşti, 2017

P.S. Dl. Ion Cristoiu, pretinsul mare creator de şcoală care tocmai a împlinit 50 de ani de muncă în slujba dezinformării de esenţă comunistă, antieuropeană şi prostirii populaţiei, publică pe cristoiu.blog şi, cum altfel?, în fiţuicuţa Evenimentul zilei, un text lung, lungit, prezentat drept ciorbă când, în realitate, nu este decât apă chioară şi aia poluată, text cvasi-ilizibil, parcă desprins din Scânteia anilor 50. Cristoiu se comportă şi scrie precum proletcultista Maria Banuş, încercând să ne convingă cu câte interese, predominant comerciale, ascunse ar veni în România preşedintele Republicii Franceze, dl. Emmanuel Macron. Din câte se pare, pentru dl. Ion Cristoiu şi interesele pe care le serveşte în funcţie de cine dă mai mult ar fi fost mult mai bine ca, în locul domnului Macron, să vină ţarul Vladimir Vladimirovici Putin. Aceasta fiindcă de 70 de ani încoace, pentru psoriazisul presei româneşti cu numele de Cristoiu Ion, lumina vine de la Răsărit. 

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite