Paharul vieţii

Trăia o vârstă pe care nu o o recunoştea, într-o lume pe care nu o înţelegea. Pierdut printre gândurile sale, scria pentru a se despărţi de propria viaţă. Îşi distila apusurile într-un pahar de vin alb, iar din rosé-ul astfel obţinut îşi trăgea forţa să continue. Chiar dacă nu ştia încotro.

Dar într- o zi se sui într-un avion spre o destinaţie exotică. Un pahar de şampanie la şapte dimineaţa, însoţit de răsăritul de soare care îmbujorează norii. Un fel de a sărbători faptul că, încă o data, avea de unde veni si unde merge. Deasupra lumii, începutul zilei părea poarta spre oricare vis.

Odată ajuns, apusurile parcă erau altfel, freamătul străzii îl tulbura. Se auzea muzică peste tot. Oamenii ăştia erau mai pasionali, vorbeau o limbă latină care curgea precum fraza scriitorului lui preferat. Vinul alb distilase fructul pasiunii. Viaţa îi părea mai puţin tulbure. Se aşeză într-un şezlong ca să miroasă briza mării mai bine şi începu să scrie.

Îşi propusese, de mult timp, să îşi deseneze din cuvinte o minune care i se întâmplase în trecut. Care îl făcea, din când, în când, să freamăte. Dar pe care nu o putea deloc prinde, ca pe un copil care, în joaca lui, nu sta deloc să fie fotografiat. Simţea aici, în acest loc nou, dar atât de familiar, ca ar găsi usor curgerea frazei, că are la îndemână un portativ cu linii fermecate, care îi aşteaptă inspiraţia. Îi rămânea doar să îşi aducă aminte.

Era lângă Pacific, oceanul îi şuşotea povestea cea veche. A fost odată. Să fi fost vreo jumătate de secol. Curenţii puternici îi aduceau la mal corali albi îngheţaţi şi scoici dintre care unele imense, cum nu mai văzuse până atunci. Se aplecă să culeagă una de la picioare. Era plină de nisip şi alge roşiatice. O scutură puţin şi cu apă sărată o şterse. Aruncă algele înapoi în mare să îi aducă alte gânduri sidefii. Descoperi o parte calcifiată care purta urmele valurilor: unu, două, trei valuri mari şi vreo patru mici. De vreo jumătate de secol să fi fost săpate? Lăsaseră urme negre, cenuşii, maro închis în calciul alb. Distruseseră frumuseţea scoicii. Un cadavru trist. Gata-gata să o arunce şi pe ea de unde venise, o întoarse totuşi. Se bucură de atingerea părţii netede şi sidefate, în care parcă se scursese tot curcubeul.

- De unde ai venit soare?, îi spuse.

Nuanţe de verde închis pierdute într-un azur adânc se amestecau într-o aureolă gălbui-aurie. O feerie de culori. Le puse pe toate la ureche.

- Dragul meu, glăsui portativul. Apoi auzi valul care i- a adus scoica sau poate doar un ecou: Dragul meu...

Trecerea timpului nu i se păruse niciodată obiectivă. Poate că, într-adevăr, timpul are o mişcare în care ne angrenează, dar face asta fără să şteargă empatiile şi simpatiile pe care le purtăm cu noi. Dimpotrivă.

Le maturează discret, adăugând un pic de farmec revederii. Ne vizităm trecutul, el ne vizitează pe noi, ne îndepărtăm zâmbind, vesel sau amar, doar până data viitoare. Câteodată ne despărţim de el înainte să se despartă el de noi, şi atunci ne bucurăm. Câteodată se desparte el de noi şi suferim până ne dăm seama de acest lucru. Tensiunea acestor vizite dă elasticitate timpului, ne face vizibilă şi palpabilă structura lui de cauciuc cu aparenţă blândă, dar cu zimţi neregulaţi şi ascuţiţi. Pe care îi colorăm cu sângele nostru atunci cand îi strângem mâna prea tare.

- Dragul meu, îmi pare atât de rău. E târziu şi seară. E frig şi vânt şi trebuie să plec.

Se emoţionă auzind vocea care îi suna în cap atât de familiară. Îşi amintea când ea îi spusese asta lângă malul mării, cu vocea tot mai stinsă, acoperită de valurile tot mai puternice. Şi apoi apă multă, valuri, alge, scoici. Ea nu mai era. Realiză atunci cât de bătrână trebuie să fie scoica asta superbă. Câte valuri oare să fi trecut peste ea. În câţi ani. Milioane să fi fost şi iată vizibile doar urmele a trei valuri mari şi vreo patru mici. Zâmbi şi îşi umplu buzunarul cu frumosul cadavru trist.

- Draga mea, cu gândul prinzându-i imaginea de mână. Cred că şi eu va trebui să plec.

Lângă şezlong, paharul de vin îl aştepta. Zâmbi.

- Voi bea vin de fructul pasiunii distilând amintiri în nisip, îşi spuse şi se îndepărtă liniştit, cu paharul în mână şi scoica în buzunar. Simţea pe buze gustul dulceag al vinului şi sarea nisipului.

- Să te fi tot aşteptat înapoi. Mi-au crescut peri albi şi mi s-a zbârcit pielea. Să te fi tot aşteptat eu cu mine pe şezlongul ăsta. Vreo jumătate de secol.

Cortina nu cade niciodată definitv. Pentru că privirea noastră o face transparentă, dacă ştim după ce să ne uităm. Picături din vinul vieţii noastre rămân încrustate de ea, formând un păienjeniş care nu dispare. Se estompează doar. Cât timp cineva se uită după el, paharul vieţii îşi păstrează muzica.

- Să ne ascultăm unii pe alţii. Iată un gând pe care merită să îl dau mai departe.

Poveste scrisă la patru mâini, împreună cu Arleen Ionescu, profesor de literatură engleză şi teoria critcii la UPG Ploieşti. Plecată din Franţa, aceasta nuvelă a călătorit în Columbia şi Ecuador, ca să îşi găsească împlinirea unde altundeva decât la Ploieşti.