INTERVIU Su Tong,  scriitor chinez: „La universitate, cine nu scria o poezie, o nuvelă era considerat anormal“

Scriitorul chinez Su Tong (52 de ani) vorbeşte despre romanul „Lumea de orez“su tong, lansat recent în limba română la editura Humanitas, despre cariera sa literară, dar şi despre privilegiile şi provocările literaturii asiatice în context universal

Su Tong s-a aflat într-o scurtă vizită în România la începutul lunii septembrie, când a avut loc evenimentul de lansare a romanului „Lumea de orez“, tradus în limba română. Scriitorul chinez a fost entuziasmat de întâlnirea cu publicul său de la celălalt capăt al lumii şi s-a arătat încrezător în viitorul relaţiilor literare româno-chineze.

Su Tong vine dintr-o lume care este într-un freamăt cultural permanent, care caută mereu căile spectaculoase ale modernizării sociale şi care nu se teme să se joace cu istoria. Astfel este şi Su Tong, în viaţă şi în scris – glumeţ, binevoitor, curios şi curajos. Se poate afirma, cuminte, dar cu convingere, că este unul dintre cele mai valoroase personalităţi ale literaturii asiatice. O literatură modernă, adesea îndrăzneaţă, dar nu de puţine ori tradiţională.

Su Tong nu se fereşte de nimic. Scrie fără ocolişuri despre China din toate timpurile, uşor mai romanţat despre oraşul natal Suzhou, brutal despre cele mai mari vicii şi temeri ale omului de când e pe lume. Operele literare ale lui Su Tong deschid o uşă către omul de rând, care trăieşte dincolo de ideologii, de jocuri de putere mondială, care e indiferent la cinismul ori pragmatismul liderilor şi e mult mai preocupat de propriile sale neajunsuri. Personajele şi lumile imaginate de Su Tong constituie zeci de parabole despre călătorii lăuntrice, despre căutarea celor mai nebuneşti obiecte ale dorinţei, despre abisul dintre năzuinţe şi realizări. Pe scurt, Su Tong este un matematician al ideilor şi un magician al cuvintelor.

„Weekend Adevărul“: Opera dumneavoastră e tradusă în numeroase limbi. Acum aţi avut lansarea romanului „Lumea de orez“ şi în România. Ce aşteptări aveţi de la publicul român?
Su Tong: A fost un public numeros la evenimentul de lansare şi nu m-am gândit că sunt atât de mulţi oameni în România interesaţi de un scriitor chinez. Drept pentru care ceea ce s-a întâmplat astăzi este deja dincolo de aşteptările mele.

„Lumea de orez“ este un roman uluitor, care nu menajează deloc cititorul. Îi prezintă direct subiecte dure – violenţă, sexualitate, moarte, frica de sărăcie. Ce v-a determinat să îl construiţi astfel?
„Lumea de orez“ este un experiment. Nu am trăit niciodată o situaţie ca aceea prezentată în roman. Când vine vorba de „Lumea de orez“, mă gândesc la mine ca la un matematician.

Cum aşa?
Pentru că m-am gândit la ce este mai rău în om, la ce este mai urât în natura umană. Şi am încercat să îmi imaginez apoi care e cel mai înalt nivel la care se poate ajunge, să fac calcule, să văd până unde se poate merge.

Şi atunci care a fost scopul sau mesajul? Să atragă atenţia asupra unei astfel de situaţii, să critice situaţii posibil prezente sau a fost o simplă joacă?
Toate trei sunt, în acelaşi timp şi în egală măsură. Este şi un avertisment, este şi o critică, este şi un joc. Toate aceste trei motive stau în spatele romanului.

„Un coleg scria poezie mai bine ca mine“

Sunteţi scriitor de mai bine de trei decenii. Cum v-aţi hotărât să începeţi să scrieţi?
Am început să scriu în timpul facultăţii. În perioada în care studiam la universitate, cine nu scria o poezie, cine nu scria o nuvelă era considerat anormal. Vorbim despre perioada de după Revoluţia Culturală, când toată lumea încerca să se afirme literar. În China, anii ’80 sunt o perioadă de aur pentru scriitori. Se scria extraordinar de mult.

Aţi început cu poezie. Apoi aţi renunţat şi aţi trecut la proză.
Am început prin a scrie poezie, aşa este. Motivul pentru care m-am lăsat de poezie a fost acela că unul dintre colegii mei scria şi el tot poezie. Dar scria mult mai bine decât mine. Atunci m-am gândit să renunţ, pentru că dacă cineva scrie simplu, foarte relaxat, mai bine ca mine, atunci nu mai are sens să scriu. Şi aşa m-am apucat să scriu proză. Dacă de acum încolo voi doar fi un scriitor de roman, fără să mai scriu poezie, asta nu pot să spun.

În scrierile dumneavoastră, aţi fost influenţat de vreun autor sau de vreun curent literar predominant?
Dacă ar fi să vorbim despre un scriitor care m-a influenţat, atunci nu este unul singur. Depinde de perioada în care am scris. A fost o vreme în care am fost inspirat de Kafka, de Dostoievski şi mi-a plăcut extrem de mult şi J.D. Salinger – mai ales „Nouă povestiri“ volumul lui Salinger. Dar în fiecare perioadă a fost altcineva.

„Lumea de orez“ în care dintre aceste etape a apărut?
A fost o vreme în care îmi plăceau mult Gustave Flaubert, cu „Doamna Bovary“, şi William Faulkner.

Acum nu mai sunteţi influenţat de nimeni?
Acum am grijă să nu mai fiu influenţat. Dar există mulţi maeştri pe care îi admir. De fiecare dată mă gândesc că acela e primul, acela este al doilea. Fac o ierarhie.

Prefer anii ’70–’80. Pentru că aceasta este perioada adolescenţei mele. Îmi place să compar această perioadă cu momentul acela în care miros o şosetă.

Despre inspiraţie şi transpiraţie

Între epocile istorice ale Chinei, care vă atrage cel mai mult?
Prefer anii ’70–’80. Pentru că aceasta este perioada adolescenţei mele. Îmi place să compar această perioadă cu momentul acela în care miros o şosetă. Şoseta unui băiat, folosită, care miroase a acru. Ei bine, ori de câte ori scriu, mă gândesc că e ca şi cum m-aş întoarce în timp şi aş mirosi şosetele purtate în perioada respectivă. Dar sunt ale mele, îmi plac, nu sunt ceva grotesc, care să îmi provoace greaţă.

Aveţi grijă ca operele dumneavoastră să reflecte realităţile din China? Se poate învăţa despre societatea chineză din textele literare?
Viaţa chinezilor de rând este extrem, extrem de importantă pentru mine. Este mai puţin prezentă în romane, pentru că acolo e vorba de modul de compoziţie. Dar este prezentă în nuvelele mele. Foarte multe dintre ele pleacă de la evenimentele de zi cu zi ale chinezilor şi se poate înţelege bine viaţa chinezilor de astăzi, viaţa chinezilor obişnuiţi. Din păcate, nu foarte multe dintre acestea sunt accesibile publicului.

Există locuri sau evenimente din viaţa personală, reală care sunt transpuse în ficţiune?
Da, în special locuri. De câte ori citeşti ceva scris de mine, îţi dai seama că este vorba de Suzhou, de oraşul meu. Deşi nu îl numesc astfel, lumea ştie că e Suzhou. Spre exemplu, în multe dintre nuvelele mele apare o stradă, se numeşte Strada Cedrilor Parfumaţi, care e descrisă ca o stradă din Suzhou. În momentul în care am început să scriu despre Strada Cedrilor Parfumaţi, eu nu văzusem în viaţa mea un cedru. Nu există, dar este, de fapt şi de drept, o stradă ca aceea din Suzhou.

În China au existat situaţii în care autorii nu au fost publicaţi sau au fost cenzuraţi. Aţi avut astfel de experienţe?  
Cenzura este o temă pe care eu nu vreau să o evit. În acelaşi timp, trebuie să spun că, exceptând o perioadă de jumătate de an, în care romanul „Lumea de orez“ a fost ţinut în editură, eu, personal, nu am avut probleme cu cenzura, indiferent de ce am făcut. Există scriitori care au şi au avut asemenea probleme. Nu se poate evita, trebuie spus acest lucru. Dar mie nu mi s-a întâmplat. În acelaşi timp, fiecare scriitor trebuie să înveţe să existe, fiecare trebuie să înveţe să înfrunte această problemă.

„Am anumite aşteptări de la cititorii din România. Avem experienţe comune“

Peste 200 de nuvele, povestiri, romane

Numele: Tong Zhonggui, dar publică sub pseudonimul Su Tong
Data şi locul naşterii: 23 ianuarie 1963, Suzhou, China
Studiile şi cariera: A absolvit departamentul de limbă chineză din cadrul Universităţii Normale din Beijing. Su Tong are o activitate literară intensă, fiind autorul a peste 200 de nuvele, povestiri şi eseuri, dar şi a şapte romane, între care cele mai cunoscute sunt „Lumea de orez“ (1991), „Eu sunt împăratul Chinei“ (1992), „Binu şi Marele Zid“ (2006), „Malul fluviului“ (2009).
O parte din nuvelele, eseurile şi romanele sale au fost traduse în engleză, germană, italiană, franceză şi română. Este vicepreşedintele Asociaţiei Scriitorilor Jiangsu din China.
Locuieşte în: Nanjing, China

Su Tong a început să publice nuvele în 1983. A atras rapid atenţia avangardei literare, cu povestirile apărute în perioada 1986-1987: „Amintiri din livada cu duzi“, „Fuga din 1934“, „Trecând în zbor peste satul meu natal cu nuci stufoşi“. Romanul „Soţii şi concubine“, care a fost publicat şi în română, a fost inspiraţia pentru filmul „Raise the Red Lantern“, care a fost nominalizat la premiile Oscar în 1991 şi a câştigat premiul BAFTA în 1993. Romanul ilustrează lumea burgheziei decadente din China anilor 1930, prin ochii unei eleve de liceu, care abandonează studiile şi devine concubina unui bogătaş pentru a evita să muncească. Su Tong a fost recompensat şi cu premii internaţionale. În 2009, a primit Man Asian Literary Prize pentru opera „Malul fluviului“, fiind cel de-al doilea scriitor chinez care câştigă acest premiu.

În 2011, a fost nominalizat la Man Booker International Prize, iar în 2015 a câştigat premiul Mao Dun Literature Prize pentru „Yellowbird Story“.
 

Su Tong este un pseudonim. Cum l-aţi ales, are vreo semnificaţie? Ştiu că Mo Yan se traduce prin „nu vorbi“.
Numele meu este Tong Zhonggui. Numele adevărat, în China, are rezonanţe nu tocmai pozitive. Este numele unui ţăran bogat sau al unui proprietar de pământ. Atunci când am început să scriu, nu puteam folosi acest nume. Bineînţeles că tatăl meu nu mi-a dat voie să îmi schimb numele şi-atunci ce m-am gândit? Eu vin din oraşul Suzhou şi am luat primul caracter al numelui oraşului şi numele meu de familie şi aşa a ieşit pseudonimul Su Tong.

Scrieţi despre realităţile chineze, uşor diferite de cele ale Occidentului. Vedeţi un conflict cultural, chiar şi în literatură, cu publicul din alte medii so-cio-culturale?
Bineînţeles. Uite, de exemplu, un roman al meu, „Malul fluviului“, care este un roman despre Revoluţia Culturală din China. Este un text pe care un cititor american probabil ar avea probleme să-l înţeleagă, dar un cititor din România, nu neapărat. Am anumite aşteptări de la cititorii din România, datorită faptului că avem, oarecum, experienţe comune.

Chiar şi aşa, reţinerile faţă de astfel de opere sunt, totuşi, mai mici. Literatura chineză începe, uşor, uşor, să pătrundă mai mult în cultura universală.
Acum câţiva ani, Mo Yan a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură. Într-un fel, a avut efectul unui stindard în faţa unor trupe. Literatura chineză a fost întotdeauna acolo, dar rolul pe care l-a avut Mo Yan a fost acela al unui megafon. Ca un megafon, a început să strige: „Suntem aici!“. Şi toţi scriitorii chinezi ar trebui să îi mulţumească lui Mo Yan pentru acest rol.

Personal, cum vă raportaţi la Mo Yan?
Îmi place Mo Yan. Mo Yan este prietenul meu. Este o persoană foarte simpatică. Este un fiu de ţăran căruia îi place să scrie. Care iubeşte să scrie.

„Literatura asiatică este ca un desert“

Cum apreciaţi literatura Orientului în cadrul larg al celei universale contemporane? E în expansiune?
Literatura asiatică în context universal – fie că vorbim de literatura americană sau de literatura europeană – nu joacă rolul unui „fel principal“. Este mai mult o „prăjiturică“. Un desert. Ca îngheţata, dacă vreţi. Dar acest lucru nu este aşa de important. Sunt diferenţe culturale mult prea mari, chiar de la modul în care se scrie – unii scriu cu caractere, alţii în alfabet.

Nu există, totuşi, o tendinţă de schimbare de la prăjiturică la fel principal? De pildă Mo Yan ori Haruki Murakami sunt foarte citiţi.
Asta aşa este. Dar aceasta este încă o speranţă şi este şi speranţa mea.

Literatura română aţi descoperit-o?
Literatura română nu s-a mai tradus în chineză de zeci de ani. Chiar am discutat la Uniunea Scriitorilor această problemă. În schimb, există filme româneşti. Filme vechi şi filme noi. De exemplu, am văzut filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Dar literatură, nu, nu s-a mai tradus de foarte mult timp, nu avem acces la ea.