FRAGMENT Romanul lui Luca D' Andrea, „Esenţa răului”, publicat în peste 30 de ţări, acum în librăriile româneşti

Scriitorul italian Luca D' Andrea                                                                                    FOTO: https://www.randomhouse.de

Adevărul.ro prezintă, în premieră, un fragment din romanul „Esenţa răului” de Luca D'Andrea, apărut la Editura Trei, în traducerea Oanei Sălişteanu. Cartea este în curs de publicare în peste 30 de ţări, iar în Italia a intrat în top 10 pe lista de bestselleruri, iar în opt luni a ajuns la a şasea ediţie.

O triplă crimă zguduie satul Siebenhoch, o comunitate retrasă şi liniştită din Tirolul de Sud. Deşi s-a petrecut cu mult timp în urmă, întâmplarea din creierii Alpilor Dolomiţi îi nelinişteşte încă pe locuitori şi învăluie zona într-o amtosferă misterioasă. 

Un american, venit în Alpi alături de familia sa, are un accident îngrozitor şi, deşi supravieţuieşte, muntele pare să‑l atragă în cele mai morbide feluri. El devine din ce în ce mai implicat în enigmele locale, lucru care‑i va dezbina familia şi‑l va arunca într‑un coşmar cumplit.

„Suntem alcătuiţi dintr‑o mulţime de experienţe. Trecutul ne urmăreşte şi ne modelează vieţile. De aceea am avut nevoie de figura străinului, care nu ştie nimic despre ceea ce s‑a întâmplat în acea comunitate în ultimii treizeci de ani”, spune autorul 

FRAGMENT

 „Nu m‑au lăsat s‑o văd. Trebuia să am răbdare. Să stau jos, să citesc o revistă. Să aştept să vină nu ştiu cine. Nouă litere: <<imposibil>>.

Am început să urlu.

Mi‑au spus să mă liniştesc.

Am urlat şi mai tare şi l‑am luat la pumni pe unul dintre îngrijitori. Ca să se apere m‑a împins în perete. M‑am lovit cu capul de un extinctor.

Cineva a chemat poliţia. Şapte litere: <<degeaba>>.

Nici măcar la vederea uniformelor nu am reuşit să‑mi recapăt controlul. I‑am înjurat pe cei doi poliţişti care mă înhăţaseră de parcă aş fi fost un criminal. Nu eram, dar aparţineam celei mai periculoase dintre speci­ile vii: eram un tată înnebunit de teroare.

N‑au avut de ales.

M‑au culcat la pământ şi mi‑au pus cătuşele. Când am auzit zgomotul metalului care mi se închidea în jurul încheieturii, m‑am transformat într‑o bestie furioasă.

M‑am căptuşit cu câţiva pumni bine plasaţi în zona ri­nichilor. În cele din urmă, m‑au silit să mă aşez pe un scaun de plastic, incomod.

— Domnule Salinger...

— Scoateţi‑mi cătuşele.

— Doar când o să vă calmaţi.

În jurul nostru se strânsese o mică adunare. Câţiva infirmieri, un om de serviciu care nu făcea altceva decât să‑şi tragă nasul, câteva paciente.

— Fiica mea, am silabisit răspicat, încercând să‑mi tem­perez furia. Vreau s‑o văd pe fiica mea.

— Nu e posibil, domnule, l‑am auzit pe un infirmier care li se adresa mai degrabă poliţiştilor decât subsemna­tului. Fetiţa este la terapie intensivă împreună cu mama ei. Doctorul a spus că...

Mi‑am ridicat brusc capul, spumegând.

— Mă doare‑n fund de ce a spus doctorul, eu vreau să‑mi văd fata!

Am izbucnit în plâns.

Plânsul mi‑a făcut bine.

Poate că i‑a înduioşat puţin. Dar cu siguranţă m‑a liniştit.

În cele din urmă, poliţistul care mă încătuşase mi‑a spus:

— Dacă îi cereţi scuze infirmierului, cred că eu şi cole­gul meu am putea să ştergem cu buretele cele întâmplate şi să vă dăm drumul. Dar numai dacă‑mi promiteţi că nu o să mai faceţi o altă criză. Ne‑am înţeles?

Am simţit cum îmi scot cătuşele. Mi‑au dat un pahar cu apă.

Era călduţă, dar am băut‑o pe toată.

— Când o să pot...?

Infirmierul, pe care aproape că‑l strânsesem de gât, a fost cel care mi‑a răspuns.

— În curând, aveţi numai puţină răbdare.

— Răbdare. Şapte litere, am şoptit. Sunt multe, şapte litere.

— Poftim?

— Nimic, mă scuzaţi.

Am aşteptat. Şi‑am tot aşteptat.

În aer se simţea un puternic miros de dezinfectant. Clara ura acel miros. Îi amintea de perioada de recupe­rare prin care trecuse, cu un an înainte, în urma unei toxiinfecţii alimentare, în timp ce eu, ca de obicei, nu eram acolo, lângă ea, pentru că eram cufundat în mon­tajul documentarului Road Crew. Când Annelise a reuşit să dea de mine, Clara făcuse deja spălătura intestinală. Am venit valvârtej la spital. Clara era o mânuţă de om, avea puţin peste un metru, stătea întinsă pe un pat care părea mult prea mare pentru ea, palidă precum cămaşa de spital cu care o îmbrăcaseră. Mă fixa c‑o privire pe care nu aveam s‑o uit vreodată.

<<De ce nu m‑ai ocrotit?>> îmi spuneau ochii ei.

Pentru că aveam de lucru. Pentru că eram departe.

Eram un ticălos.

Şi uite‑mă din nou, cu capul în mâini, la fel de în­spăimântat, aşteptând să‑mi explice cineva ce se întâm­plase. Având în nări mirosul acela care devenea tot mai puternic, secundă după secundă.

După două ore, am văzut‑o venind, extrem de obosită, pe Annelise. M‑am ridicat şi‑am alergat s‑o îmbrăţişez, dar ea s‑a dat la o parte, iar când am încercat s‑o sărut, a făcut un pas în spate.

— Cum se simte?

— Unde erai?

— Cum se simte? am repetat.

— Unde erai?

Era un joc care risca să continue aşa la nesfârşit. Ea care mă acuza şi eu care încercam să înţeleg ce anume îmi ascundea. Am simţit cum furia creşte din nou în mine, devenind incontrolabilă.

— Mama mă‑sii, spune‑mi odată cum se simte fiică‑mea! am zbierat.

Cu coada ochiului am văzut cum infirmierul s‑a aplecat spre noi.

— E totul în regulă, doamnă?

— Da, totul în regulă. Mulţumesc, a răspuns mecanic Annelise.

— Răspunde‑mi, pentru Dumnezeu! am şuierat printre dinţi.

Îmi ieşisem din fire.

De parcă ea era de vină pentru ceea ce se petrecuse.

— A luat sania şi a avut un accident.

— Ce fel de accident?

— S‑a dus la Welshboden, a răspuns Annelise, cu privi­rea pierdută în gol. Nu mi‑am dat seama. Credeam că e în grădină şi se joacă. Când colo, şi‑a luat sania şi s‑a dus pe jos până la Welshboden. A târât‑o după ea, înţelegi? O fetiţă de cinci ani.

Puteam să‑mi imaginez scena. Clara parcurgând în­tregul drum care ducea până la curtea bunicului. O fetiţă de numai cinci ani, hotărâtă şi încăpăţânată, care păşeşte gâfâind pe marginea şoselei, sub privirile curioase ale şoferilor aflaţi în trecere, trăgând după ea o sanie de lemn ce cântăreşte aproape cât ea.

De ce făcuse aşa ceva?

Pentru că‑i promisesem că‑n acea după‑amiază o să ne jucăm împreună. Şi se înfuriase. Pentru că nu mă ţinusem de promisiune. A nu ştiu câta promisiune. Pen­tru că mă dusesem la Bolzano să fac săpături în trecutul lui Manfred.

Iar apoi...

— Werner a pierdut‑o din ochi doar o clipă, se dusese în pod. Iar Clara...

Annelise închise ochii.

— Pe panta dinspre răsărit, Salinger. Cu toată viteza.

Cea pe care îi interzisesem să se dea cu sania. Cea care sfârşea direct în pădure.” (Copyright Editura Trei)

Luca D’Andrea s‑a născut în 1979 în Bolzano, Italia. „Esenţa răului” este primul thriller al său, devenit imediat un fenomen internaţional. Drepturile de adaptare pentru film şi televiziune au fost achiziţionate de Cattleya, una dintre cele mai importante companii de producţie din Italia.