FRAGMENT Romanul „Adolf H. Două vieţi” de Eric Emmanuel Schmitt, lansat la Bucureşti

Scriitorul Eric Emmanuel Schmitt                                                                           FOTO: Eduard Enea

Miercuri, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea romanului „Adolf H. Două vieţi” de Eric Emmanuel Schmitt, considerat cel mai bun roman semnat de scriitorul francez. Scriitorii şi jurnaliştii Sabina Fati, Marius Constantinescu şi Mihaela Dedeoglu vor discuta despre volumul care îl are ca protagonist pe Adolf Hitler. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din cartea lui Schmitt.

Emmanuel Schmitt construieşte în acest roman două biografii paralele: una fidelă realităţii, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniştit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de o postfaţă, ce cuprinde jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt îşi exprimă aici anxietatea, îndoielile, uneori chinul şi oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viaţa figurii celei mai sumbre din istoria recentă.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi devenit pictor? Dacă, pe 8 octombrie 1908, Academia de Arte Frumoase din Viena nu l-ar fi respins pe tânărul timid Adolf Hitler? O clipă care a schimbat nu numai cursul unei vieţi, ci şi mersul istoriei. Propunându-şi să demonstreze că „nu ne naştem monştri, ci devenim“, Schmitt realizează un portret dihotomic, alternând biografia istorică cu biografia imaginară a pictorului Adolf Hitler. Autorul conturează astfel două feţe ale aceluiaşi om, două destine. Pe de o parte, destinul tânărului Hitler, care, rămas orfan şi sărac, vrea să devină pictor, însă este respins. Acest eşec, precum şi experienţa războiului îl marchează, transformându-l într-un personaj plin de ură. Pe de altă parte, este destinul tânărului Adolf H., admis la Academia de Arte Frumoase, care îl cunoaşte pe Freud. Marele Război îl tulbură profund, devine pictor, locuieşte la Paris, unde îi întâlneşte pe André Breton, Man Ray şi pe alţi suprarealişti şi asistă la ascensiunea omonimului său.

FRAGMENT

„Dragă Lucia,

Cum să-mi fi închipuit că revenirea la pace avea să fie atât de dezamăgitoare? Timp de patru ani, sub foc în tranşee, la spital alături de tine, mi-am economisit energia visând la După. La acel După care ar fi venit după toate acele orori, la acel După care ar fi justificat faptul că am pornit împotriva a toţi şi a toate. Ei, şi acel După a sosit. Şi e crud. E gol. E dureros.

După ce l-am îngropat pe Bernstein, Neumann şi cu mine ne-am întors la Viena. S-a dovedit insuportabil, aveam senzaţia că suntem bătuţi în cuie, de vii, pe amintirile noastre. Bernstein era peste tot, în atelierul pe care l-am recuperat, în tablourile pe care i le-am putut admira din nou, în cafenelele în care intram împreună, la Academia de Arte Frumoase, unde ni s-a cerut să ţinem o cuvântare prin care să- l elogiem pe „valorosul nostru camarad mort în luptă“, de parcă noi pe soldatul Bernstein doream să-l sărbătorim… Ne-am regăsit lumea, însă e o restituire falsificată. Totul ne răneşte în Viena lui 1919: splendoarea ei – de parcă nu ar fi fost afectată de război –, noul ei tineret – realizez că am împlinit treizeci de ani –, xenofobia accentuată care te face să te temi de alte războaie, nesfârşitele discuţii intelectuale de care nu mai am puterea să fiu interesat după patru ani de barbarie.

(…)

 Mi s-a întâmplat ceva bizar. Am trăit o noapte extraordinară, asemănătoare cu cea petrecută alături de tine, din cămăruţa agonicilor. Întors în atelier, am constatat că mâna, ochiul, spiritul şi altele ruginiseră. Ca un pianist întors din vacanţă, m-am apucat şi eu de game: crochiuri rapide, naturi moarte, copii după maeştri. Am tot stricat hârtie şi pânză pentru a-mi regăsi tehnica. În fond, eram destul de bucuros că făceam acele lucrări ce aveau drept destinaţie pubela, pentru că aşa evitam să mă gândesc la două probleme majore ale picturii: stilul şi subiectul.

 După cum ţi-am mai explicat, soră Lucia, sunt un pictor care are mult talent, însă nici urmă de geniu. Îmi lipseşte unicitatea. Aceasta era problema de care mă izbeam în pragul războiului: îmi dezvoltasem o mare abilitate tehnică fără a şti deloc ce să fac cu ea. Un multimiliardar care nu avea nici cea mai mică dorinţă de a cumpăra ceva. Un dicţionar de opt mii de pagini care nu avea nimic de spus. Sigur, uneori exprimam sentimente pe pânzele mele, dar sentimente convenţionale sub formă convenţională.

 Într-o noapte, descurajat de sterila mea virtuozitate, m-am lăsat să fac ce s-o nimeri. Am desenat la întâmplare, aducând laolaltă elemente fără nici o legătură între ele, aşa cum face imaginaţia noastră în timpul viselor. Era ceva amuzant, dar însemna şi furie, furia de a o rupe cu perfecţiunea academică. Am desenat o bună călugăriţă – poate că tu erai, soră Lucia – care zbura în mijlocul unui stol de pescăruşi. Şi stolul acela triunghiular de pescăruşi ataca o escadrilă de obuze negre şi ameninţătoare. Dedesubt, era o plajă imensă, de un galben pai, în timpul refluxului. Pe cer am aşezat stele-de-mare, iar pe nisip stelele cerului. Pe plajă am adăugat câteva stânci, unele necolţuroase şi onctuoase, care, sub cărbunele meu, se transformau în femei goale, unele lascive, oferindu-se, altele în cuplu, făcând dragoste. Nu înţelegeam nimic din ce făceam, însă mă bucuram ca un puştan care joacă o festă cuiva. Apoi, din pietre, am făcut să apară nişte foci minuscule, nişte bebeluşi de focă cu ochi mari, expresivi, mici fiinţe albe, rotunjoare şi emoţionante pe care nu aş şti să le descriu altfel decât prin cuvântul „drăgălaşe“. Imediat ce le-am împopoţonat şi cu ul- timul fir de mustaţă, am simţit nevoia de a le asasina. Da, m-ai înţeles bine, soră, am luat culorile şi am început să găuresc cu răni roşii tot ce îmi luase atâta timp să fac, adăugând chiar şi băltoace de sânge. După care am pictat o girafă imensă. Nu mă întreba de ce, fiindcă nu aş fi în stare să-ţi răspund. Să spunem că tabloul avea nevoie de un element vertical, iar girafa îndeplinea această funcţie. De altfel, nu am terminat- o, în locul picioarelor desenând baza turnului Eiffel. Am simţit nevoia să umplu colţul din dreapta sus şi, în locul unui astru, am făcut un soare-orologiu, o creaţie monstruoasă şi hibridă, care încălzea şi, totodată, indica ora cu ajutorul mai multor cilindri, şuruburi, scripeţi, roţi dinţate, un mecanism a cărui alcătuire m-a absorbit de parcă ar fi fost ceva vital.

Am realizat toate acestea cu pensulele cele mai fine, cu grijă de maniac, ca-n pregătirea unei farse. Tabloul l-am numit Încă un pahar? sau Zgomotul care m-a făcut insomniac. Pentru moment, titlul m-a făcut să râd atât de tare pentru caraghioslâcul lui imbecil, încât m-am hotărât să-l integrez în tablou, scriindu-l cu litere mari în josul pânzei. Epuizat, dar satisfăcut, n-am mai avut putere nici măcar să urc pentru a mă culca şi am ador mit pe bancheta pe care altădată se aşezau modelele.

  La trezire, l-am zărit pe Neumann, care examina pânza la lumina zilei. Mi s-a  făcut teribil de ruşine şi m-am prefăcut că dorm în continuare. Numai că Neumann nu se dădea dus, ci a rămas în faţa tabloului examinându-l, studiindu-l.

- Ştiu că e ridicol! i-am zis de la distanţă.

Nu mi-a răspuns.

- M-a apucat şi pe mine aşa…, am încercat să mă justific. L-am făcut doar ca să mă liniştesc, fără să mă gândesc. O să ia şi-ăsta drumul pubelelor, ca toate celelalte. Neumann, lasă tabloul şi nu mai face mişto de mine.

- Realizezi că e excelent?

Nu-ţi mai povestesc, soră Lucia, ce scandal a izbucnit între noi. Am urlat unul la altul mai multe ceasuri, fiindcă nu reuşeam să accept că luase în serios o eboşă executată într-o noapte în care nu mai ştiusem ce altceva să fac. Nu suportam nici admiraţia pe care o dovedea pentru ceva faţă de care nu depusesem nici un efort şi, prin urmare, dispreţul faţă de toate strădaniile de rezultatul cărora eram uneori mândru. Cât despre el, era indignat de orbirea mea.

- Cretinule, ai realizat prima ta operă originală şi refuzi să te înţelegi pe tine însuţi? Tocmai ai dus la bun sfârşit o pictură freudiană, o lucrare care lasă inconştientul să se manifeste, care funcţionează prin asociaţie liberă şi îţi exprimă sentimentele într-un mod modern. Totul e reuşit: contrastul dintre stil – academic, ca să nu-i zic „pompier“ – şi poezia sălbatică, excentrică; legătura titlului cu tabloul; apoi…

- Păi titlul nu-nseamnă nimic!

- Ce tot spui? Încă un pahar? sau Zgomotul care m-a făcut insomniac este limpede războiul în viziunea ta. Ai luptat în Champagne, de unde paharul şi culoarea plajei… Zgomotul care te-a făcut un insomniac este cel al obuzelor. Tabloul descrie oroarea pe care ţi- o provoacă războiul.

Incredibil. Îmi explica totul, pe când eu eram convins că nu răspunsesem decât unor pulsiuni incoerente. Analiza ceasul industrial care mânca timpul oamenilor, girafa-turn Eiffel care dovedea atracţia mea profundă pentru Franţa, lupta egală a Binelui şi a Răului prin înfruntarea dintre păsări şi obuze etc. Amuţeam pe măsură ce mă lumina ce făcusem.

A conchis:

- Până acum nu ai fost în stare să ajungi pictor fiindcă ţi-ai închipuit că trebuie să ţii totul sub control. În noaptea asta ai devenit pictor fiindcă, pentru întâia oară, ai lucrat liber. Ai avut sentimentul incoerenţei, deşi pur şi simplu exprimai un sens care te-a  depăşit. Pentru mine, pictorul Adolf H. în noaptea asta s-a născut.

Zguduit, n-am mai protestat şi m-am hotărât să mai încerc o dată aventura. După câteva săptămâni, am fost nevoit să admit că Neumann avusese dreptate. În sfârşit îmi găsisem drumul, fără să-mi fi dat seama, aproape din neatenţie.

(…)

Al tău Adolf H.“

*

Hitler plutise luat de valul evenimentelor, având o singură obsesie: să facă totul pentru a rămâne în armată. Astfel fusese roşu, apoi alb, revoluţionar, apoi contrarevoluţionar, dând do vadă de un oportunism coerent. Supravieţuise cu greu. De două sau trei ori fusese obligat să ia cuvântul în public pentru a-ş i electriza combatanţii: ar fi trebuit să apere ideile social-democrate şi, după cum îi era obiceiul, nu reuşise să reţină atenţia auditoriului, fiind repede împins jos de pe scenă, umilit. La revenirea la putere a dreptei, unica posibilitate de a rămâne în armată era să devină „agent de propagandă“. Se înscrisese cu moartea-n suflet, neavând altfel altceva de ales decât demobili zarea, adică strada.

După episodul roşu, armata, prin persoana căpitanului Mayr, şi-a stabilit, într-adevăr, ca prioritate reeducarea soldaţilor, pentru a-i învăţa gândirea corectă: naţionalismul şi anti- bolşevismul. Căpitanul Mayr a rechiziţionat nişte săli ale Universităţii din München şi a încercat să formeze personalităţi capabile să-i îndoctrineze mai apoi şi pe ceilalţi. Deocamdată îşi chema oamenii la cursuri de istorie politică şi de istorie economică.

 Totul plecase de la un simplu incident.

Istoricul Karl Alexander von Müller, un bărbat uscat, cu o barbă la fel de aristocraică precum numele pe care-l purta, tocmai îşi aduna dosarele, la încheierea unuia dintre cursurile pe care le susţinea, şi se pregătea să părăsească amfiteatrul, când a remarcat o agitaţie neobişnuită. Mai multă lume se adunase în jurul unuia dintre învăţăcei, unul mai în vârstă, slăbănog şi insignifiant, al cărui nume Müller nu şi-l amintea, dar care-i atrăgea de fiecare dată atenţia cu mutra lui de biet câine rătăcit, obosit, gata să urmeze primul stăpân ce i-ar fi promis un blid de mâncare.

Acesta se transformase pe neaşteptate. Vorbea cu voce joasă şi guturală, se indigna şi toată lumea-l asculta. Alexander von Müller s-a apropiat. Fără să-şi dea seama, a început şi el să-l asculte.

 Bărbatul acela dovedea darul bizar de a-şi forţa auditoriul să ciulească urechea şi să-i împărtăşească emoţiile. Suferise o veritabilă metamorfoză. Ochii lui de timid, de un albastru spălăcit, de obicei plecaţi în pământ, se deschideau, ajungeau la un albastru mistic, părând să descifreze în depărtare, la orizont, adevăruri pe care numai el le percepea şi pe care numai vocea lui le-ar fi putut dezvălui ulterior, cu putere. Bărbatul vorbea ca un profet, ca un inspirat. Părea constrâns, în pofida lipsei lui de chef, să spună ce avea de spus, constrâns de onestitate, devotat, deşi ar fi preferat să tacă. Trupul îi suferea, sfâşiat, luat pe sus, zguduit de violenţa revelaţiilor care-l străbăteau, devenind trup de sfânt, trup stigmatizat. Şi gâtul dădea impresia că nu va rezista până la finalul mesajului pe care trebuia să-l elibereze. Ce dovadă mai eficientă de bună credinţă? şi-a zis Karl Alexander von Müller ca un expert ce se afla. Cum să convingi mai bine că ai dreptate, dacă nu arătând că stai să mori pentru adevărul tău? Oratorul avea ceva de martir. Ardea. Se consuma pentru a mărturisi. Şi totuşi, avea o energie continuă, explozivă, bubuitoare, care iradia din el, ba chiar aveai senzaţia că energia aceea creştea pe măsură ce omul vorbea. După care aceeaşi energie se transmitea celor de faţă.

Karl Alexander von Müller s-a surprins aprobându-l, odată cu ceilalţi. Şi a chicotit pe dinăuntru. „Uite un adevărat orator popular.“

După care, contagiat şi el, şi-a pierdut distanţarea critică şi s-a pus să aprobe din cap de fiecare dată când insul repeta hotărât o nouă idee. Ansamblul constituia o diatribă virulentă împotriva evreilor, pe care bărbatul îi detesta, pe care-i acuza de tot răul posibil, pe care voia să- i alunge din Germania. 230

Un gând l-a sedus pe Karl Alexander von Müller. Studentul îi asigura pe toţi că antisemitismul lui, de dată recentă, nu se baza pe emoţie, ci pe fapte, făcând distincţia între antisemitismul afectiv, care duce la pogromuri şi la alte violenţe ineficiente, şi antisemitismul lui, unul „raţional“, care viza eradicarea evreilor de pe teritoriul german. Alături de el, te simţeai îndreptăţit să fii antisemit, fiindcă antisemitismul devenea o atitudine obiectivă, ştiinţifică, modernă.

Deodată, Karl Alexander von Müller s-a scuturat pentru a alunga asemenea gânduri, doar era absurd! Insul anunţa, la drept vorbind, ceva mai rău decât un pogrom, lansa un apel la o violenţă inimaginabilă şi până şi el, Karl Alexander von Müller, profesor universitar, fusese cât pe ce să cadă în capcană din cauza acelei retorici. „Hotărât lucru, e un om remarcabil.“ A alergat în biroul directorial, l-a adus în sală pe căpitanul Mayr şi l-a invitat să asiste la scena în desfăşurare.

- Formidabil, aveţi dreptate, a mormăit Mayr.

- Cine e? a întrebat Müller.

- Caporalul Hitler din regimentul List.

Ca bun cunoscător al problemei, Mayr admira spectacolul cu ochii pe jumătate închişi, ca un motan gras şi satisfăcut.

- Are tot ce trebuie. Clanţă. Vehemenţă. Îl vom folosi. Când grupul s-a risipit, s- au apropiat de caporalul Hitler.

- Sunteţi un orator înnăscut, i-a spus Mayr.

- Eu? Păi…

Hitler a dat să protesteze, să le declare că nu fusese nici odată în stare să vorbească în public, dar s-a abţinut amintindu-şi în ultimul moment că supravieţuirea lui depindea de contractul cu şcoala.

- Bravo, a adăugat Karl Alexander von Müller. Stăpânire a discursului. Ruperi de ritm. Înflăcărare. Impetuozitate. Împărtăşire a emoţiilor. Deja sunteţi un profesionist extraordinar.

Hitler ar fi vrut iarăşi să precizeze că doar intervenise spontan, atunci când unul dintre studenţi, la încheierea cursului, luase apărarea unui evreu şi că, ei bine nu, asta nu putea suporta.

- Vă angajăm ca ofiţer instructor pentru reeducarea morală a armatei. Începeţi de săptămâna viitoare. Felicitări.

- Felicitări.

I-au strâns mâna şi s-au îndepărtat.

Hitler i-a privit plecând, cu inima bătându-i puternic în piept. Până la urmă, avusese dreptate! Întotdeauna crezuse că ştia să vorbească şi că-şi putea împărtăşi convingerile mulţimii, dar până în clipa aceea ceva îl împiedicase să acceadă la el în suşi, ceva îl oprea pe neaşteptate, îl reţinea, îl făcea ridicol şi prea puţin convingător. Astăzi, rezistenţa aceea se risipise. Îşi exprimase oroarea faţă de evrei şi setea de răzbunare după înfrângerea umilitoare. Astăzi, în sfârşit, devenise bărbatul care visase să fie. Ura îi oferise darul elocinţei.

–Fragmente din jurnalul romanului Adolf H. Două vieţi (toamna 2000 – vara 2001) –

 Eric-Emmanuel Schmitt:

 „Ura îi oferise darul elocinţei.“

Astfel se încheie partea a doua. Iată: Hitler s-a născut. S-a născut din război. S-a  născut din năpastă. S-a născut din umilinţă. S-a născut din ură. Gata de răzbunare.

 Hitler face istorie tot atât cât istoria îl face pe el. Născut dintr-o femeie în 1889, se naşte şi din el însuşi în 1918, într-un spital militar, în sunetul înfrângerii, sub auspiciile stupidului tratat de la Versailles. Clasificând şi examinând mărturiile, sunt sigur de următoarea afirmaţie: Hitler nu s-a priceput niciodată să vorbească în public înainte de a fi impregnat de antisemitism. De altfel, şi după aceea, chiar a ştiut să vorbească? Nu. A vituperat. A scuipat. Furia şi prostia i-au oferit darul de a atrage atenţia unor mulţimi traumatizate.

  Nu are decât talentul urii. Dar, din acest punct de vedere, are tot talentul posibil.

*

Cartea de faţă îmi impune o asemenea încordare morală, încât încep să mă tem că mi-aş putea pierde echilibrul. De câteva luni înaintez în şpagat pe aceste două căi din ce în ce mai îndepărtate una de cealaltă. Mă sperie gândul că s-ar putea să nu mai am de ce mă ţine. A povesti zilnic despre două fiinţe care sunt una şi aceeaşi, deşi una ajunge un ticălos, iar cealaltă un om de treabă (dar cu ce preţ!), e o încercare care-mi stoarce nervii şi creierul. Fiecare pagină, deoarece scriu un roman în ordinea în care va fi citit, îmi impune adevărate suferinţe. Dacă luni îl descriu pe Hitler care se fereşte de durere, dar mă dezgustă, marţi povestesc despre Adolf H., pe care îl apreciez, dar care este ţinta unor atacuri.

 Niciodată nu risc să-i confund, fiecare îşi trage spuza pe turta lui şi amândoi mă epuizează.

 Iar în mine amândoi sunt unul singur.” (Copyright: Editura Humanitas)