Cel mai recent roman al lui Dan Lungu, “Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, va apărea în curând în Colecţia Fiction Ltd a Editurii Polirom. în ediţie tipărită şi digitală.

Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru câteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrâna familiei Bosse, Nona. Întâmplător, întâlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii. Cele câteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile.

“Mama nu mai are faţă”

- fragment în avanpremieră din romanul “Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu -

Mama nu mai are faţă, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-şcoală? ce-cadou-să-ţi­iau-de­ziua-ta? te-înţelegi-bine-cu-Buna? Faţa ei ovală întinereşte, începe să arate netedă ca în fotografii. Buna o preferă în rochie de mireasă, iar Bunu a tăiat fotografia în două, ca să-l scoată pe tata de lângă ea. Doar mâna lui tata a rămas pe cotul mamei, adică mai mult degetele. Mama zâmbeşte ca şi cum degetele ar gâdila-o. Dar ea zâmbeşte de fapt de altceva, că se va căsători cu tata, că va avea copii, pe Mălina şi pe ea, şi că vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Toţi oamenii au voie să zâmbească, măcar o dată în viaţă. Vocea mamei trimite bani ca să refacă vechea casă a bunicilor, construită de tata lui Bunu înainte de venirea comuniştilor. După ce bătrânii vor muri, vor locui cu toţii fericiţi în casa lor, mare şi renovată. Mai trimite bani şi pentru apartament, să nu locuiască străini în el. Vocea ei e cântătoare, umedă şi cântătoare, şi spune cuvinte ciudate. Dacă mai stă mult pe acolo, o să uite româneşte, glumeşte Bunu. Se zice parcare, nu parcheggio, zice Buna în telefon. Dacă mama va uita limba, ele două nu vor mai putea vorbi. Se vor întâlni în casă şi vor sta ca două mute. Ar fi mai bine să înveţe alfabetul surdomuţilor, ca să se înţeleagă cu toţi oamenii din lume. Vocea mamei trimite pachete la poştă, pe care merge să le ridice împreună cu Bunu şi cu o chitanţă. Când le desfac, în mijlocul sufrageriei, parcă e Crăciunul. Numai tata nu vine niciodată. Poate că nu vrea, poate că Bunu nu-l anunţă că e sărbătoare. Nu lipsesc cafeaua, dulciurile, jucăriile şi mai ales uleiul de măsline. Bătrânii iubesc uleiul de măsline, fiindcă îndepărtează moartea. Când îi mulţumeşte pentru rochiţe şi pantofiori, pentru şosete şi gume de mestecat, mama începe să plângă în telefon şi vocea i se udă cu totul. De fiecare dată promite că se va întoarce cât de repede poate acasă. Trebuie să se grăbească. Dacă stă prea mult, uită cuvintele, vocea i se schimbă şi faţa i se toceşte. S-ar putea ca oamenii de la graniţă să n-o mai recunoască şi să nu-i mai dea voie să intre în ţară. Chiar dacă ar chema-o pe ea să o recunoască, aşa cum se întâmplă în filmele cu criminali, s-ar putea să fie prea târziu. Ar trebui să le pună pe toate doamnele de acolo să spună ce-mai-faci-iubita? ce-note-ai-mai-luat-la-şcoală? ce-cadou-să-ţi-iau-de-ziua-ta? te-înţelegi-bine-cu-Buna?, doar aşa poate şi-ar da seama… Sau ar trebui să le îmbrace în mireasă ori în costum de baie, cum e în fotografia de la mare, de unde tata e decupat din nou, fiindcă Bunu a tăiat cearşaful în două. Doar degetele de la picioare i se văd, alături de o minge. În casa lor, din tata nu au rămas decât degetele. Ea totuşi îl iubeşte, dar i-e frică să-i spună asta lui Bunu. Îi priveşte degetele din fotografii şi îşi aminteşte cum face din ochi ştrengăreşte. Îl iubeşte chiar dacă nu vine să o vadă. Când vine vorba de tata, Bunu vorbeşte foarte urât. Uneori înjură tare comic şi bate cu pumnul în masă. În costum de baie, mama are părul scurt, seamănă cu o şcolăriţă. Doamna învăţătoare o întreabă ce face mama în Italia şi cât câştigă. Ea ridică din umeri. Şterge babele la fund, strigă cineva din spatele clasei. Râd cu toţii, hohotele lor plutesc ca nişte baloane negre. Doamna învăţătoare doar zâmbeşte de parcă ţine o aţă între buze şi le sparge cu umbrela, unul câte unul. Plânsul iese fără să-şi dea seama, e ca şi cum s-ar fi scăpat pe ea. Fuge pe hol, se ascunde în toaletă, trage apa să nu se audă bocind. Mama face menaj şi câştigă cinstit, nu are de ce să-ţi fie ruşine, îi explică Buna. Adică are grijă de cai? Nu, ăla e manej, râde Bunu. Nenea Miron râde şi el şi spune: mamele sunt cele mai cinstite animale din lume. Pentru puii lor au mângâieri şi ţâţele cu lapte, iar pentru duşmani dinţii, ghearele şi scuipatul. Mama noastră care eşti în ceruri… aşa ar trebui să se roage oamenii, spune el. Ar fi trebuit să-l cheme pe tata la şcoală, dar el e la bloc. Mălina învaţă după-amiază şi au început să-i vină hainele mamei, a văzut-o cu o fustă de-a ei. Buna a găsit într-o zi în fundul dulapului o păturică de când era mama mică şi i-a arătat-o. Era încă frumoasă, aşa că i-a cerut-o, pentru păpuşi. Nu era pufoasă, pentru că pe vremea comuniştilor nu existau lucruri pufoase. Şi-a aliniat frumos toate păpuşile, apoi le-a învelit cu păturica. Una dintre acele păpuşi era mama ei, iar ea era mama mamei ei. Când i-a venit asta în minte, a început a râde de una singură. Le-a privit atent, una câte una, însă nu a ştiut să spună care e mama ei. Asta fiindcă mama nu mai are faţă, i s-a tocit, are doar un păr lung şi mătăsos, negru, peste o coală de hârtie tăiată oval, o coală pe care scrie frumos, cel mai frumos posibil, mama.