„Capcana Daesh“, o carte despre gruparea Statul Islamic

Istoricul şi cercetătorul francez Pierre-Jean Luizard (61 de ani).  Foto: lefigaro.fr

Volumul „Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea Istoriei“ de Pierre-Jean Luizard, istoric specializat în Orientul Mijlociu, a fost publicat recent la Editura Polirom, în colecţia „Hexagon“. Volumul tradus de Nicolae Constantinescu a apărut şi în ediţie digitală.

În cartea distinsă cu Prix Brienne du livre géopolitique (2015), Pierre-Jean Luizard explică succesul grupării Statul Islamic, numită şi Daesh, care nu se datorează exclusiv unor evenimente externe, ci şi strategiei bine puse la punct, bazată pe alianţe tribale şi pe ideea unui stat transnaţional.  Gruparea a profitat de crizele din Irak şi Iran şi a preluat controlul asupra unei zone extinse. 

Pierre-Jean Luizard este director de cercetare la Centre National de la Recherche Scientifique, specializat în Orientul Mijlociu. Are cunoştinţe despre multe dintre ţările Orientului Mijlociu, în special Siria, Liban, Irak, statele din zona Golfului Persic şi Egipt. Istoric al islamului contemporan în aceste ţări, îl preocupă mai ales punerea în valoare a diferitelor sale manifestări, precum şi rolul jucat de fiecare dintre ele, în cadrul sistemelor politice din ţările respective. Publică frecvent articole pe tema conflictelor din Orientul Mijlociu în: „Le Monde“, „Libération“ şi „Nice-Matin“. Printre volumele pe care le-a semnat se mai numără: „La Formation de l’Irak contemporain“ (1991), „La Question irakienne“ (2002), „Laïcités autoritaires en terres d’islam“ (2008) şi „Comment est né l’Irak moderne“ (2009).

FRAGMENTE

Consolidarea relativă a Statului Islamic în zonele sunnite din Irak şi, mai ales, succesul „ieşirii onorabile” care i-a permis să depăşească riscul de izolare comunitară nu s-ar fi putut produce fără expansiunea simultană a spaţiului controlat de jihadişti pe un teritoriu sirian devastat de război. Soarta Irakului şi cea a Siriei sunt de acum înainte intim legate. Se cuvine aşadar să revenim asupra dinamicii acestei expansiuni înainte de a examina formele de organizare şi de administrare pe care acest stat emergent vrea să le aplice atât în Siria, cât şi în Irak.

Siria, Irak: o expansiune concomitentă

Din momentul în care a început să se diferenţieze de Jabhat al-Nusra, în 2013, Statul Islamic a aplicat în Siria o strategie de cucerire îndeosebi în detrimentul regiunilor deja ocupate de Armata Siriană Liberă sau de diferite miliţii salafiste. Este exact cazul miliţiei jihadiste sunnite Jabhat al-Nusra, care a ocupat Raqqa în martie 2013, ca apoi să fie alungată între decembrie 2013 şi ianuarie 2014 de Statul Islamic. Acesta din urmă a profitat ca să atragă şi să coopteze o parte din trupele miliţiei rivale, strategie pe care a reprodus-o şi în alte părţi pe frontul sirian. Statul Islamic a ocupat curând valea Eufratului, de la Abu Kemal până la Raqqa, trecând prin Deir ez-Z or, într-o mişcare ce coincidea practic cu ocuparea oraşului Fallujah din Irak în ianuarie 2014.

În timp ce, până în iunie 2014, expansiunea lui siriană corespundea încă unei prezenţe pe un teritoriu „ca pielea

de leopard”, în paralel au avut loc consolidarea teritoriului jihadist în regiunile sunnite din Irak şi o omogenizare a zonelor controlate de Statul Islamic în Siria. Acestea s-au tradus îndeosebi prin ocuparea majorităţii posturilor de frontieră dintre Irak şi Siria, în provinciile Al-Anbar şi Ninive din Irak şi Deir ez-Z or, Homs şi Al-Hasaka din Siria (o parte dintre aceste posturi de frontieră au fost totuşi recucerite de kurzii din Irak şi de armata irakiană în decembrie 2014). Se poate spune că, la sfârşitul anului 2014, în Siria existau în realitate două teritorii omogene relativ consolidate, cel controlat de regimul lui Bashar al-Assad şi cel controlat de Statul Islamic. Restul era extrem de fragmentat, cu frontiere schimbătoare şi mici zone care treceau permanent de la unii la alţii.

Statul Islamic a înaintat în Siria şi în Irak aproape concomitent, dar cu strategii diferite, din cauza contextelor de război distincte. În Siria, această înaintare s-a făcut prin pătrunderea de jihadişti irakieni pe teritoriul sirian şi totodată prin cooptarea de jihadişti sirieni. Astăzi, în fruntea ierarhiei Statului Islamic în Siria se găsesc atât sirieni, cât şi irakieni, dar se observă o anumită propensiune a irakienilor de a se prezenta ca liderii unei mişcări în care sirienii trebuie să se integreze. După mărturiile care ne-au parvenit de la Raqqa, oraşul ar fi ocupat de luptători care sunt deseori străini – ar fi îndeosebi mulţi tunisieni –, cu şefi în general irakieni. Aceeaşi logică hegemonică s-a manifestat, de exemplu, când Abu Bakr al-Bagdadi a declarat unilateral, pe 9 aprilie 2013, că Jabhat al-Nusra era ramura siriană a Statului Islamic din Irak şi Levant, înainte ca această loialitate forţată să fie denunţată de liderii sirieni ai Jabhat al-Nusra, care şi-au reafirmat, în iunie acelaşi an, fidelitatea faţă de Al-Qaida. Eşecul acestei „tentative de achiziţionare” şi ostilitatea dintre conducătorii celor două grupări nu au împiedicat migrarea constantă a unei părţi a trupelor dinspre Jabhat al-Nusra şi alte miliţii salafiste spre Statul Islamic.

Şi se înţelege motivul. Din momentul în care unul dintre actorii aflaţi în competiţie în tabăra salafist-jihadistă proclamă instaurarea califatului (29 iunie 2014), el creează o dinamică de supunere sau de nesupunere. Or, în măsura în care califatul nu a fost pur şi simplu proclamat dintr-o grotă pierdută din Afganistan sau de pe un site salafist de pe internet, ci se sprijină pe un minimum de implantare teritorială, este vorba de mult mai mult decât de o lovitură de forţă simbolică: de acum înainte avem de-a face cu o realitate a cărei putere de atracţie este mult sporită. Ceea ce deosebeşte Statul Islamic de toate celelalte mişcări jihadiste este voinţa de a aplica şaria pe un teritoriu specific, înzestrat cu un stat propriu şi cu instituţii proprii. Există aici o diferenţă fundamentală faţă de practica Al-Qaida în măsura în care el le oferă comunităţilor sunnite pe care le solicită „o ieşire onorabilă”. În timp ce Al-Qaida nu oferă decât terorism şi un război fără sfârşit, cu o perspectivă foarte îndepărtată şi prea puţin realistă de instaurare a califatului (Copyright Editura Polirom). 

Din cuprinsul lucrării fac parte capitolele: Apariţia bruscă a Statului Islamic, „Stat“ sau „organizaţie teroristă“?, Revenirea sîngeroasă a „problemei irakiene“, Statul sirian întors la confesionalism, Statul Islamic la porţile Libanului, O Iordanie paralizată, Arabia Saudită: regele e gol şi Turcia: Erdogan prins în propria-i capcană.