VIDEO Ora de dans: Cum s-a născut era funky?

În anii ’60, americanii de culoare şi-au cerut drepturile în stradă. Nu într-un mod violent, ci prin muzică şi dans. Aşa a apărut una dintre celemai colorate perioade din istoria divertismentului din SUA: era funky.

Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy şi a liderului spiritual Martin Luther King, în anii ’60, au lăsat o comunitatea afro-americană din SUA cu un gol imens. Frustrarea acumulată din cauza sărăciei, îngrădirea accesului la educaţie şi negarea multor altor drepturi au provocat mişcări sociale de anvergură. Artiştii din comunitate au încercat însă să le redea oamenilor sentimentul de mândrie şi şi-au făcut un scop din a promova libertatea de creaţie. Unul dintre aceştia a fost Don „Campbellock“ Campbell (1952-2010), un dansator din Los Angeles.

La începutul deceniului VIII, tânărul a creat un nou stil de dans menit să celebreze bucuria într-o comunitate ce părea să-şi fi pierdut speranţa. Stilul se numea (Cambel)locking şi a devenit, în scurt timp, un fenomen care a pătruns din stradă în cluburile de dans şi, apoi, pe cele mai mari scene de concert din lume.

Don Campbell a descoperit dansul în timp ce studia arte la Colegiul Tehnic din Los Angeles. Într-o seară oarecare, a cunoscut-o pe actriţa şi interpreta de muzică Antonia Christina Basilotta (Toni Basil) într-un club. Au dansat împreună toată seara şi, a doua zi, au hotărât să înfiinţeze o trupă de dans: „The Lockers“ (foto jos). La început, cei doi dansau mai degrabă pe străzile din Los Angeles. Spuneau că stilul lor de dans, locking, s-a născut din nevoia pregnantă a comunităţii afro-americane de a-şi etala frumuseţea şi de a-şi pune în valoare simţul artistic. Don şi Toni au adus locking-ul şi pe ecranele televizoarelor – în cadrul celei mai noi emisiuni de dans din perioada respectivă, Soul Train. Era pentru prima dată când la televizor apărea un produs realizat în întregime de oameni de culoare. Emisiunea Soul Train era încă o dovadă că societatea americană renăscuse în urma mişcărilor sociale ale anilor ’60. În plus, producţia avea un succes colosal, iar artiştii de culoare din emisiune începeau să fie din ce în ce mai căutaţi.

Încă din anul 1970, case de discuri independente, ca Motown sau Staxx, au început să promoveze artişti precum Curtis Mayfield, Isaac Hayes sau James Brown. Muzica lor reflecta lupta interioară a membrilor comunităţii, discriminaţi pe criterii de rasă sau orientare sexuală, iar versurile erau menite să-i inspire pe aceştia şi să le dea curaj. Piesele promovau unitatea, solidaritatea, egalitatea de şanse, valori care până atunci păreau secundare.

James Brown, artist funk şi unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru drepturile americanilor de culoare subtiliza adesea, în versurile sale, subtexte ce ilustrau frământările afro-americanilor. Acestea erau preluate imediat de membrii comunităţii până când deveneau adevărate clişee verbale. De exemplu, versul „I know you got soul; if you didn’t you woundn’t be in here“ (Ştiu că ai suflet; Dacă nu ai avea, n-ai fi aici) sugerează nu doar că toată lumea se simte bine la petrecere, ci şi faptul că doar oamenii de culoare se strângeau împreună la evenimentele respective. Cei care ascultau versurile înţelegeau aceste subtilităţi, deci şi importanţa unităţii în interiorul unei comunităţi marginalizate. Şi, până la urmă, fără o comunitate unită şi creativă, mişcările de stradă nu ar fi putut avea acest efect.

Dornic să promoveze dansul său nu ca pe un set de paşi bine definiţi, ci ca pe o expresie a libertăţii, Don Campbell a fost influenţat şi de artistul Gil Scott Heron. Privit ca un pionier al muzicii ce avea să devină hip-hop sau rap, Heron a înregistrat mai multe piese cu mesaj social, care îndemnau comunităţile marginalizate să-şi ceară drepturile în stradă.

Cea mai cunoscută melodie a sa, „The Revolution Will Not Be Televised“ („Revoluţia nu va fi televizată“), este un imn al mişcărilor populare ale anilor ’60. Vizionar, Gil Scott Heron a prevăzut că, după acţiunile comunităţii afro-americane, multe dintre emisiunile şi figurile populare de la TV urmau să-şi piardă popularitatea şi influenţa. A avut dreptate. Emisiunea Soul Train a fost dovada că arta de orice fel nu poate fi înăbuşită de neajunsurile cotidiene.

Don Campbell a inventat un dans care nu e doar mişcare, ci care trebuie cu orice preţ să evidenţieze libertatea şi mândria comunităţii. De aceea, dansatorii de locking purtau haine strălucitoare şi colorate, iar coafurile lor afro erau cât se poate de ingenioase. Dansatorii Soul Train au devenit în scurt timp un etalon al divertismentului în America, mulţi dintre tineri încercând să imite atât mişcările de dans, cât şi stilul vestimentar al artiştilor.

În 1973, Don a părăsit platoul Soul Train, însă trupa sa, „The Lockers“, era deja la fel de populară ca şi artiştii pentru care dansa, iar copiii de pe stradă învăţaseră deja stilul locking. Mai mult, din ce în ce mai mulţi artişti au început să colaboreze cu echipa lui Don. Frank Sinatra, Aretha Franklin, Sammy Davis Jr. şi Bob Hope au fost doar câţiva dintre ei. Paşii originali ai lui Don au influenţat decisiv, alături de stilul popping (provenit tot de pe coasta de vest a SUA), stilul unic de dans al lui Michael Jackson. Mai târziu, cele mai populare nume ale anilor ’90, Britney Spears, ’NSync şi Backstreet Boys au folosit în videoclipurile lor paşii inventaţi de Don Campbell. De pildă. turneul mondial „Rhythm Nation“ al cântăreţei Janet Jackson, un omagiu adus creativităţii afro-americanilor, a folosit doar dansatori de locking.

Trupa „The Lockers“ a avut, între anii ’70 şi ’90, sute de reprezentaţii live şi televizate, printre care Saturday Night Live, The Tonight Show şi MGM Las Vegas Show, iar dansatorii erau văzuţi ca adevărate superstaruri încă de la începuturile emisiunii Soul Train. Don Campbell a primit mai multe premii pentru întreaga carieră, cel mai important fiind „Living Legend of Hip-Hop“. Coregrafiile semnate de trupa lui au apărut în filmul „Breaking 2: Electric Boogaloos“ şi în turneul Madonnei, „Who’s that girl“, iar Don Campbell şi-a scris numele în Rock N Roll Hall of Fame, la categoria Hip-Hop.

Dansul locking a fost esenţial în dezvoltarea dansurilor de stradă (streetdance). Deşi a apărut ca un dans de stradă, ca o reacţie a comunităţii pentru dreptate, locking-ul e văzut de către americanii de culoare, dar nu doar de ei, drept unul dintre cel mai importante lucruri care au permis emanciparea comunităţii afro-americane.

Această rubrică apare săptămânal cu sprijinul şcolii de dans Artizthick Studios.