Sponsorizaţi, sponsorizaţi, tot va mai rămâne ceva

În această perioadă, firmele au putut redirecţiona o parte din impozitul pe profit datorat statului către organizaţii neguvernamentale, conform legii. În principiu, e bine că se poate face asta. Dar legea sponsorizării e veche şi prăfuită. Una dintre priorităţile Ministerului Culturii ar fi să propună revizuirea ei.

Spun asta pentru că, nici acum şi nici în anii următori, statul român nu va reuşi să aloce destui bani pentru cultură. În fiecare an, se reia discuţia despre bugetul mic atribuit culturii şi de multă vreme se ajunge cam la aceeaşi concluzie: “ţara e săracă, nu ne putem permite mai mult”. Ceea ce e corect şi adevărat. Dar tocmai de aceea, e nevoie de un pic de creativitate pentru a compensa sărăcia. Cultura nu mai e, în zilele noastre, un lux. E o necesitate şi o sursă de dezvoltare durabilă. Cu condiţia să i se acorde încredere şi, mai ales, libertate de mişcare. De câţiva ani, lucrurile se mişcă tot mai bine (oricât ne-am fi obişnuit cu lamentările): în afară de bugetul “central”, manifestările culturale de tot felul sunt susţinute şi din bugetele primăriilor ori ale consiliilor judeţene. Tot mai multe manifestări culturale sunt organizate de ONG-uri, adesea în parteneriat cu instituţii publice sau cu administraţia locală. Dar nu e suficient. Este şi va fi nevoie întotdeauna şi de finanţări private.

Conform legislaţiei actuale, există în principal două modalităţi prin care banii privaţi pot ajunge la organizaţiile neguvernamentale: cetăţenii pot direcţiona către acestea 2% din impozitul pe venitul global, iar firmele pot direcţiona până la 20% (dar cu o anumită limită de sumă, nu intru acum în detalii tehnice). Sistemul acesta funcţionează tot mai bine. Cele mai mari sume de la cetăţeni sunt adunate însă de organizaţiile care se ocupă de probleme sociale ori de categorii defavorizate (e normal şi e bine să fie aşa). Cât despre firme, e mai complicat. Cele mari şi-au făcut propriile fundaţii, prin care finanţează diverse proiecte. “Miza” ar fi, aşadar, firmele mici şi mijlocii, de la care s-ar putea strânge bani mai mulţi în special pentru mici proiecte cu rezonanţă locală ori regional (dar nu numai). Mai mulţi oameni care lucrează în ONG-uri şi au experienţă mi-au spus însă că una dintre principalele probleme este că patronii multor firme mici şi mijlocii pur şi simplu nu ştiu despre această prevedere legală: sunt bine intenţionaţi, ar dona bani, dar încă n-au aflat cum funcţionează acest mecanism. O a doua problemă ar fi complicaţiile birocratice ale legii: cei care cunosc legea şi chiar donează bani spun că n-ar fi rău ca procedurile să fie mai simple.

Încerc să simplific: ce ne-ar trebui, aşadar, pentru a aloca mai mulţi bani culturii? O ţară mai bogată, cu o economie performantă? N-ar fi rău, dar asta nu se va putea într-un viitor previzibil. N-o să prindem din urmă prea curând Germania ori Marea Britanie. În schimb, putem încerca măcar să fim mai inventivi şi mai liberali: să-i ajutăm pe investitorii privaţi să ajute cultura. Ar trebui modificată legea sponsorizării şi adusă la necesităţile şi posibilităţile de azi ale societăţii româneşti. Ar trebui acordată mai multă încredere firmelor serioase care chiar vor să redea ceva societăţii (fie în domeniul cultural, fie în rezolvarea unor probleme sociale ori comunitare pe care statul oricum nu le poate rezolva deocamdată). Ar trebui identificate acele măsuri  tehnice, fiscale şi administrative care să simplifice “traseul” banilor dinspre firme şi cetăţeni spre comunitate. Nu ne-ar strica, poate, să ne inspirăm puţin din modelul anglo-saxon (căci în Marea Britanie, SUA ori Australia o parte consistentă a finanţărilor din domeniul culturii provine din surse private), chit că în Europa continentală predomină modelul “statal”. Nu e atât de greu de făcut pe cât pare.

Dacă nu, rămâne cum am stabilit: în fiecare an o să ne plângem, pe bună dreptate, că bugetul culturii e prea mic. Iar sponsorizările private vor fi privite ca un “act de generozitate”. Ceea ce nu e suficient şi eficient. Donatorii privaţi trebuie convinşi că e în interesul lor să susţină cultura ori să facă acte de caritate. Că e în folosul lor ca societatea în general să avanseze. Una dintre metodele de a-i convinge este modificarea legii sponsorizării. Ce credeţi, se poate?