Niky Wolcz, un regizor fericit

Colaborator apropiat al renumitului regizor Andrei Şerban, deopotrivă la Universitatea Columbia din New York şi în realizarea unor producţii de teatru sau de operă pe mari scene ale lumii, timişoreanul Niky Wolcz a debutat, recent, într-un teatru liric din România, montând, la Opera din Iaşi, „Boema” de Puccini. Un bun prilej pentru o amplă conversaţie despre ceea ce înseamnă viziunea sa ori a altora în regia actuală.

„La New York suntem obişnuiţi să lucrăm şi cu artişti consacraţi, dar şi în teatrul experimental. Din 1996 sunt la Columbia, iar colaborarea cu Andrei Şerban este, într-adevăr, foarte diversă, lucrând cu actorii la scenă - e o muncă fantastică şi foarte frumoasă. De fapt, încă de la sfârşitul anilor ’80 lucrăm împreună şi în teatre – spre exemplu, la Bochum, apoi la Covent Garden – Londra, pentru Cneazul Igor de Borodin (la care Liviu Ciulei a semnat decorurile), în 1993, la Staatsoper Viena, Andrei a montat Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, la care eu am făcut mişcarea scenică, apoi la Paris, Indiile galante de Rameau şi Italianca în Alger de Rossini, iar la Conservator - Institutul Boulez, am făcut cu studenţii Dragostea celor trei portocale de Prokofiev; la Metropolitan am colaborat la Faust de Gounod şi Benvenuto Cellini de Berlioz – eu fac şi mimografie, iar la Met am avut avantajul să lucrăm şi cu o echipă de actori pe care noi îi formasem la şcoală. Andrei mi-a spus că, venind să lucrez la Opera din Iaşi, o să fiu fericit, pentru că aici există o trupă tânără - potenţialul ansamblului este aşa de mare, de surprinzător, atât la nivel muzical, cât şi actoricesc, încât chiar am fost fericit. Desigur, întotdeauna depinde cui se adresează un spectacol - dacă vrei ca o scrisoare să ajungă la destinatar, trebuie să ştii cui o trimiţi. În orice nouă producţie trebuie să existe o concepţie şi, mai ales în cazul unor opere mult jucate în lume, este nevoie să se deschidă noi analogii, dar de fiecare dată trebuie „înconjurată” muzica în imagine. La ora actuală se dă prea multă importanţă regiei şi balanţa e cumva dezechilibrată între muzică-muzicieni şi cei care au grijă ca muzica să fie şi vizualizată. E o situaţie forţată, poate şi pentru că presa, în loc să analizeze… flautul din orchestră, se referă mai mult la estetica vizuală, care determină totul.

Ca spectator, îmi place să fie prezentă concepţia regizorală, vizuală, dar absorbită, asimilată muzicii, fără să mi se impună cu orice preţ. Recitirea unui text, a unei partituri, poate fi doar nouă în timp, dar de fapt lucrarea rămâne, evident, aceeaşi… În Germania există un grup de „iniţiaţi” care merge de la un festival la altul, dar există şi un public care ştie operă, care are aşteptări, se entuziasmează sau e decepţionat, iar cei care într-adevăr interiorizează, trăiesc spectacolul, nu huiduie şi nu se entuziasmează zgomotos. Mulţi spectatori au prejudecăţi, compară producţiile văzute în diverse locuri, deci regizorul trebuie să fie sensibil la unele aşteptări şi să nu cadă în capcana tentaţiei de a face ceva nemaivăzut. Muzica este ghidul interior, iar dacă reuşeşti să ai şi inspiraţie… Este o artă foarte concretă, trebuie să răspunzi la cerinţe foarte concrete. Presa germană are alte criterii de analiză faţă de cele ale comentatorilor italieni sau francezi, iar criticile din America sunt foarte diferite. Chiar şi în revistele de operă (şi europene), criticile mi se par prea laconice, prea scurte, oferă o impresie generală şi dau mai curând sentinţe – uneori, pe unii dintre realizatori chiar îi uită. În SUA, publicul este destul de conservator, însă există şi un public tânăr, mult mai deschis la nou. Dar în Germania poţi vedea de toate, şi montări tradiţionale şi moderne. Se pare că în spaţiul scenic se găsesc tot timpul noi elemente vizuale, acum se foloseşte mult video, cu proiecţii, devenind uneori obositor, deşi e o modalitate de a pune în evidenţă chipurile. Mie îmi place să fiu mereu surprins… În urmă cu vreo şase luni am văzut, la Frankfurt, un spectacol cu Oedip de Enescu regizat de Neufeld – o regie modernă, în tradiţie germană, foarte interesant, cu soluţii şi asocieri neaşteptate, dar cam depăşit, cu o viziune din anii ’80; şi oricum, au tăiat actul IV… Eu am montat operă la Karlsruhe, la Wuppertal, în Elveţia… Mă atrag creaţiile de Puccini, Rossini, Prokofiev; dacă mi s-ar oferi posibilitatea să pun în scenă Nasul de Şostakovici sau Wozzeck de Berg, aş fi fericit. Aş vrea să fac şi Mamelele lui Tiesias de Poulenc la Conservatorul din Frankfurt, unde am activat până în 1996, în special în zona experimentală.”

Se ştie că, în SUA şi nu numai, Operele şi chiar teatrele se confruntă cu dificultăţi majore - ce şanse au absolvenţii clasei de actorie de la Columbia?

„Din păcate, situaţia este, într-adevăr, dificilă – City Opera este închisă, Metropolitan are probleme dar se salvează, s-au redus sau chiar s-au desfiinţat orchestre… Studenţii sunt foarte interesaţi să joace piese americane contemporane, au educaţie clasică, joacă tot repertoriul şi sunt deschişi la nou. După absolvire, majoritatea intră în trupe particulare, apoi îşi iau zborul în film, în televiziune sau teatru, dar este foarte, foarte greu, sunt mulţi şomeri, printre care şi actori foarte buni. La Columbia studenţii plătesc mult, au datorii, deci pentru ei devine o problemă existenţială. Eu nu apreciez sistemul cu impresari, pentru că aceştia se interpun şi disturbă relaţia între director şi actor, au o prea mare influenţă în plan artistic, fără să fie artişti. S-ar putea lucra şi fără ei, dar mulţi artişti fac compromisuri pentru a păstra relaţia cu impresarul… Adesea se crează confuzia între calitatea adevărată şi un actor cunoscut, dar care poate nu a mai jucat de 10 ani, însă este „un nume”.

Care ar fi tendinţa repertorială şi managerială a momentului?

În lume, mulţi caută să redescopere lucrări „uitate”, inclusiv din creaţia preclasică, baroc, dar de fapt pe afişul teatrelor există lucrări din toate epocile şi stilurile – casele mari dau direcţia şi atunci apare… efectul imitaţiei. În Europa situaţia este totuşi mai bună decât în America, dar toţi vor să reducă din costuri... Şi tocmai de aceea, când am venit la Opera din Iaşi şi am văzut că mi se pune totul la dispoziţie, parcă nici nu mi-a venit să cred – repet, am fost fericit.”