La Operă, confirmări, invitaţi şi un debut. Spicuiri (V)

Stagiunea Centenară continuă interesant şi atractiv. Publicul are de ales între premiere, reluări, invitaţi din ţară şi din afara ei, români sau străini, debuturi, gale. Alegerile nu sunt uşoare, dar împătimiţii genului au la dispoziţie încă de la începutul stagiunii, am mai notat, programările şi distribuţiile.

Sigur că modificări pe parcurs sunt inerente, aşa se întâmplă în toate teatrele lumii, numai că acestea le anunţă din vreme prin comunicate.

         În martie am optat mai întâi pentru un nou spectacol cu „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, în ucigătoarea - scenic - producţie semnată de Andrei Şerban, reluată de curând. A fost o seară de semnificativă valoare vocală şi stilistică, graţie interpreţilor celor trei roluri principale, Lucia (soprana Veronica Anuşca, impecabilă), Edgardo (tenorul Florin Guzgă, în mare formă), Enrico (Alexandru Constantin, care deja se plasează în linia importanţilor noştri baritoni, cu mari perspective în dezvoltarea carierei). O tripletă de excepţie, rezidentă în România, ce poate rivaliza, o afirm cu răspundere critică, fără exagerare, cu cele întâlnite în teatre de renume din străinătate.

Sub bagheta lui Iurie Florea au mai cântat basul Iustinian Zetea (Raimondo), mezzosoprana Sorana Negrea (Alisa), tenorii Andrei Lazăr (Arturo) şi Valentin Racoveanu (Normanno).

În seara următoare, „Elixirul dragostei”...

... i-a avut ca oaspeţi pe tenorul George Vîrban (Nemorino), basul Adrian Sâmpetrean (Dulcamara) şi baritonul Daniel Pop (Belcore), însoţiţi de sopranele Cristina Maria Oltean (Adina) şi Cristina Eremia (Giannetta).

Spectacolul donizettian, definit ca melodramă italiană cu iz comic, a regăsit multe din cerinţele atmosferei, îndeosebi prin jocul şi atitudinile interpreţilor, mai puţin ale corului, rămas de multe ori în expectativă. Poate doar cel al fetelor din actul secund şi finalul au fost mai animate în susţinerea tramei. Posibil ca regia mai veche a lui Marco Gandini (2012) să nu mai fie întreţinută, după cum şi uriaşele, coloratele panouri publicitare, bază a decorului voit modern, au părut prea puţin evidenţiate, iluminate (Virginio Levrio).

S-a cântat bine, fără excese de volum vocal, corul (pregătit de Daniel Jinga şi Adrian Ionescu) şi câteodată orchestra (dirijor Ciprian Teodoraşcu) dominând  soliştii în scenele comune.

George Vîrban are un plăcut lirism intrinsec, italienii l-ar numi „un lirichino”, glasul are egalitate pe ambitus şi naraţiunea este impregnată de o bună construcţie a frazelor în frumos legato cantabile („Esulti pur la barbara” din al doilea duet cu Adina este numai un exemplu, alături de celebra arie „dolce” din actul secund, „Una furtiva lagrima”).

Dacă mă refer la partenera lui directă şi folosesc tot terminologia italiană, aş numi-o pe Cristina Maria Oltean „una leggerina” sensibilă, delicată şi limpede în inflexiuni („Chiedi all'aura lusinghiera” din primul duet cu Nemorino, iată o pildă), cu preluare precisă a agilităţilor şi cânt economic, ceea ce nu i-a pus problemele obişnuit cauzate sopranelor, de lungimea şi dificultatea rolului.

O construcţie cu totul special cultivată a rolului comic Dulcamara, „factotum”-ul operei, a propus Adrian Sâmpetrean în chip de şarlatan-gentilom, graţie calităţilor vocal-interpretative deosebite. Posedă un glas cald, catifelat, capabil de rafinamente, fapt dovedit încă de la renumita cavatină de intrare „Udite, udite, o rustici...”. Nimic nu apare stentorial în expunere, sublinierile sunt moi, subtile, iar verva domină scena şi duetul cu Nemorino din primul act sau Barcarola cu Adina din cel de-al doilea. Minunat!

După un debut fără aplomb „marţial”, cum menţionează compozitorul în partitura cavatinei „Come Paride vezzoso”, Daniel Pop a regăsit diversitatea expresiei („va via buffone...”) în cvartetul din primul act şi amploarea de glas în cel secund, odată cu duetul „Venti scudi” alături de Nemorino.

Curios... până aproape de finalul primului act, spectacolul nu a avut obişnuita supratitrare în limba română !?!

Teodor Ilincăi, debutant în Canio din „Paiaţe”

         Fără îndoială, cunoscutul şi apreciatul tenor schimbă repertoriul, mergând către rolurile spinte şi chiar depăşindu-le. Dar un debut este şi o provocare. L-a abordat cu inerenta emoţie, detectabilă printr-o intrare în scenă uşor aritmică iar în aria „Un tal gioco, credetemi”, cu ceva probleme de intonaţie. Esenţa vocii sale lirice a fost evidentă (reflectez acum la pasajul cantabile „Sperai, tanto il delirio...” din cea de-a doua arie), după cum registrul acut a impresionat prin „squillo” şi incisivitate. În primul act, chemarea la spectacolul propriei trupe, cu Si natural de forţă, „A ventitrè ore!” a fost luminoasă şi mobilizatoare. Lipsa grosimii de sunet în registrul central a fost compensată prin abundenţa de accente dramatice, oţelit-tăioase, spinte, începute cu strigătele „Il nome! Il nome!” adresate Neddei, prin multitudinea de accentuări „gridate” îndeosebi în dezlănţuirea ariei „No! Pagliaccio non son” din final. Celebra „Vesti la giubba” şi încheierea „La commedia è finita!” au avut emoţionante tuşe piangendo. Teodor Ilincăi va continua cu succes evoluţia pe noul drum ales.

         Şi pentru soprana Luiza Fatyol (Nedda), reminiscenţele rolurilor lirico-lejere, de coloratură, cu care şi-a construit cariera, se fac simţite. Dar artista cântă nuanţat şi pasional, cu linie vocală frumoasă, acute „pline” şi rotunde (La diez final al ariei „Stridono lassù” sau Si natural de încheiere a rolului), toate fiind puncte de pornire pentru o viitoare colorizare mai intensă a partiturii lui Leoncavallo.

         Baritonul Lucian Petrean (Tonio) şi-a afişat glasul impunător şi bogat în armonice în Prolog şi duetul cu Nedda, dispus la sensuri de expresie, alături de impulsurile dramatice cunoscute şi aşteptate. Acutele au subjugat glorios auditoriumul.

         Un îndrăgostit energic şi tensionat, cu alură de macho, a fost baritonul Adrian Mărcan în rolul Silvio. Derularea cântului a fost însă înzestrată şi cu momente de plăcută dăruire în duetul cu Nedda, „Decidi il mio destin” sau, mai subliniat,  „E allor perchè, di, tu m'hai stregato...”.

         Tenorul Andrei Lazăr (Beppe) a cântat serenada „O Colombina” firav, dar elegant.

Seara a fost deschisă...

         ... conform tradiţiei, cu „Cavalleria rusticana” de Mascagni, în reuşita montare semnată de Ion Caramitru, alături de scenografa Viorica Petrovici, precum „Paiaţe”. Ca de fiecare dată, la intrarea în sală te încântă cortina deschisă şi imaginea satului sicilian în care viaţa unei nopţi galante pulsează prin ochii de lumină din ferestre, sumbru prevestitoare a tragicelor întâmplări. În „Paiaţe”, realizatorii au folosit contrastul şi diversitatea coloristică drept prorocire a unui final la fel de zguduitor. Cele două producţii bucureştene susţin cu soliditate afişul bucureştean.

         Din păcate, observ de destulă vreme răguşeala sistematică a tenorului Alin Stoica (Turiddu) pe vocala „a” din Si bemol-ul acut („... tornasi...”) al ariei „Addio alla madre”, după parcursuri exemplare în rol, ce îi valorizează glasul cu timbralitate spectaculoasă pentru repertoriul liric-spint. Întâmplându-se exclusiv în acelaşi punct, nerepetându-se la note de înălţimi similare din alte pasaje ale altor partituri, cred că este vorba numai despre o „fixaţie temătoare”, s-o numesc astfel, ce poate să dispară rapid.

         Dramatică, cu glas îmbelşugat, strălucitor şi penetrant, dominând ansamblurile şi partenerii, soprana Sorina Munteanu a adus în interpretare şi clipe de emoţionalitate duioasă în conturarea complexul personaj Santuzza.

         În celelalte roluri au cântat baritonul Vicenţiu Ţăranu (Alfio cu bună şarjă la finele scenei cu Santuzza) şi mezzosopranele Sorana Negrea (Lola), Sidonia Nica (Mamma Lucia).

         Bagheta a revenit lui Vlad Conta, stăpân prin tempi şi dinamică pe verismul celor două titluri cu o orchestră bună cunoscătoare a stilului şi în care, la „Paiaţe”, doar alămurile s-au simţit obosite în câteva pasaje. Corul a cântat omogen şi nuanţat după un început rigid în „Gli aranci ollezano” („Cavalleria rusticana”).