INTERVIU Actorul Vlad Ivanov: „Dacă nu emoţionezi prin ceea ce faci, nu înseamnă nimic“

INTERVIU Actorul Vlad Ivanov: 

„Dacă nu emoţionezi prin
ceea ce faci, nu înseamnă nimic“

Actorul Vlad Ivanov                                            FOTOGRAFII: Euard Enea

Celebru pentru rolurile din filmele lui Cristian Mungiu, dar şi pentru cele din „Câini“ şi „Toni Erdmann“, actorul Vlad Ivanov spune că emoţia este ingredientul de bază cu care lucrează actorul, atât în teatru, cât şi în film.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interviu de Andrei Vornicu

Corespondenţă de la Londra

Reputatul actor Vlad Ivanov (47 de ani) a fost prezent, la Londra cu ocazia proiecţiei filmului „Câini“, în regia lui Bogdan Mirică, peliculă distinsă cu Premiul FIPRESCI în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes. Filmul a fost prezentat în cadrul celei de-a 13-a ediţii a Festivalului de Film Românesc de la Londra, în perioada 10-14 noiembrie, la cinematograful Curzon Soho. Vlad Ivanov a participat, la finalul proiecţiei, la un Q&A cu publicul, vorbind dezinhibat în engleză, limbă pe care o vorbeşte cu lejeritate alături de rusă, franceză şi italiană. Actorul originar din Botoşani a devenit vedetă internaţională odată cu rolul Domnul Bebe din celebrul film „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în regia lui Cristian Mungiu, situat de BBC pe locul 15 în lista celor mai bune 100 de filme ale secolului XXI, alături „Toni Erdmann“ (locul 100), un film recent care îl are, de asemenea, ca protagonist pe Vlad Ivanov. Acesta are reputaţia unei personalităţi calde, joviale, profesioniste şi pline de bun simţ.


Adevărul: La un moment dat, Silviu Purcărete le spunea actorilor în cadrul unei repetiţii că ochii şi privirea reprezintă nucleul actorului şi că acesta ar trebui să joace în primul rând cu ochii. Am observat asta în mai multe rânduri la dumneavoastră, în special în Câini.

Vlad Ivanov: Da, Silviu Purcărete ştie foarte bine ce spune fiindcă prin ochi poţi să transmiţi foarte multă emoţie, şi emoţia este ingredientul de bază cu care lucrează actorul, atât în teatru, cât şi în film. Dacă nu ai emoţie şi nu emoţionezi prin ceea ce faci, nu înseamnă nimic.

 Când aţi filmat cu Cristian Mungiu pentru Bacalareat au fost cadre pe care le-aţi turnat de 40-50 de ori. Nu vă este greu să repetaţi aceeaşi emoţie de atâtea ori până când iese aşa cum vrea regizorul?

 Nu. Noi trebuie să ne pregătim, suntem ca un halterofil care se pregăteşte patru ani pentru Olimpiadă şi ridică 150 kile în fiecare zi, de nu ştiu câte ori. Aşa trebuie să procedăm şi noi fiindcă face parte din meseria noastră. Trebuie să avem aceeaşi stare pentru foarte multe duble.

Dem Rădulescu spunea un lucru absolut extraordinar: Un actor amator poate să fie genial o singură dată pentru că el nu mai poate să repete drumul şi emoţia iniţiale. El a făcut-o fără bună ştiinţă, din senin. Or, actorul profesionist asta face: conştientizează ce-a făcut şi conştientizează emoţia, ştie foarte clar pe ce drum a fost, şi de aceea reuşeşte să repete dubla la aceeaşi calitate a emoţiei.

Când eraţi încă la Botoşani, fiind adolescent, şi aţi simţit prima chemare spre actorie, aţi vizat filmul sau v-a fost indiferent în ce zonă o să lucraţi?

 Nu, nici prin cap nu mi-a trecut de film atunci. Mă gândeam foarte tare la teatru. Teatrul din Botoşani era un fel de Covent Garden pentru mine, îmi doream foarte tare să ajung acolo. Am virat serios spre film începând cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Sigur că am mai făcut filme şi înainte de asta: după ’89 am jucat în producţii cu americanii şi francezii care au venit să lucreze la noi fiindcă erau locaţii foarte ieftine, actorii erau mai ieftini, şi talentaţi pe deasupra. Dar filmul care mi-a marcat cariera în film şi a reprezentat practic şi începutul, a fost 432. 

După ce aţi renunţat la contractul cu Teatrul Naţional Bucureşti, aţi spus că aţi dori să aveţi un agent care să vă ajute la negocierea contractelor şi partea financiară în general. Acesta a apărut în urma filmului 432?

Da, aşa e. El este irlandez, dar lucrează în Londra printr-o agenţie, Lisa Richards Agency. Lucrăm împreună de foarte mulţi ani şi avem o relaţie deosebită. 

Eram curios cum funcţionează relaţia dintre artist şi agent fiindcă în România conceptul de agent nu prea există.

Aşa este, dar în spaţiul european şi cel american funcţionezi ca actor numai printr-o agenţie de casting. Neavând agent, nu are cine să te promoveze, cine să te apere. Sistemul e atâta de bine făcut încât, ca actor freelancer, nu ai cum să lucrezi tu singur cu producătorii şi directorii de filme.

Adică nu ai acces la ei.

Exact.

Deduc că, cu cât e mai bun şi mai cunoscut un agent, cu atât ofertele pe care ţi le oferă sunt mai bune.

Da, şi el e cu atât mai bun cu cât are un portofoliu de actori foarte cunoscuţi, cu premii, cu filme cunoscute internaţional.

Totuşi, până să ajungeţi actor nu a fost un traseu uşor. Aţi dat admitere la Actorie de patru ori până aţi fost admis. Aţi avut în acest interval dileme şi dubii legate de vocaţia şi talentul dumneavoastră?

 

Ca orice tânăr, când visezi să faci ceva şi visul nu ţi se realizează, începi, ca orice om normal, să ai dubii şi să te întrebi: unde greşesc, ce nu e bine? Dar ceva din mine a vibrat în continuare, şi atât de mult îmi doream să fac profesia asta, încât am dus intenţia până la capăt. I-am spus tatălui meu după ce am dat a patra oară la facultate: Tata, am intrat la faculatate! La care el mi-a răspuns pe un ton foarte normal: Da? Bine. Şi eu l-am întrebat: Nu te bucuri? Iar el: Ştiam că dai până intri. E important să ştii ce vrei. Eu am simţit că asta pot să fac cel mai bine. Şi uite că s-a văzut în timp că am avut dreptate. 

Câţi eraţi în clasă pe vremea respectivă?

Eram 14 inşi în clasă. Am studiat în perioada ’91-’95. Acum lucrurile s-au schimbat, studiile se fac după modelul european, trei ani de facultate şi doi de masterat. Nu înţeleg foarte bine modelul ăsta, dar asta e.

Când aţi fost la examenele de admitere ce credeţi că nu le-a plăcut profesorilor la dumneavoastră? Aţi aflat?

Eram extrem de emotiv şi nu înţelegeam bine ce vor de la mine. Nu receptam exact ceea ce voiau ei să-mi transmită şi să obţină de la mine. Şi neînţelegând, nu puteam să fac. Eu aşa funcţionez şi cred că orice actor bun funcţionează înţelegând şi făcând, nu făcând şi înţelegând pe parcurs. Dar după aceea, picând primul sub linie a treia oară, am avut şansa să fiu audient la clasa lui Dem Rădulescu, şi atunci, fiind oarecum în interior, am văzut cum stau mecanismele şi cum de fapt e un lucru foarte simplu. Dem Rădulescu spunea: Actorul vine la mine privighetoare. Eu nu fac decât să-i aranjez penele. El spunea că actorul vine cu talent, dar ce vor ei să vadă e un om care poate să fie modelat.

Dacă tu vii deja la facultate Marlon Brando, ce mai poate să-ţi facă profesorul ăla? Ca actor, trebuie să ai o personalitate maleabilă fiindcă joci diferite roluri şi trebuie să ai o plajă extrem de mare de posibilităţi. 

Referitor la teatru, aţi avut o colaborare prolifică şi de succes cu Andrei Şerban. Este vreun regizor de teatru cu care aţi fi vrut să lucraţi şi nu aţi apucat?

Da, aş vrea să lucrez cu Silviu Purcărete, de care vorbeam mai devreme. E un regizor pe care îl apreciez foarte tare şi sper să colaborăm. Şi mai sunt regizori, nu numai el. Dar eu primesc foarte mult în meseria mea şi trebuie să fiu recunoscător, nu să mai şi cer lucruri. Dacă ele se întâmplă de la sine, eu sunt foarte bucuros.

 Aţi juca, de exemplu, într-un spectacol al lui Radu Afrim?

Sigur că da. Dacă mă atrage textul şi rolul pe care trebuie să-l interpretez, cu dragă inimă. Ăsta e un lux pe care mi-l permit de când sunt freelancer: să-mi pot alege eu rolurile, atât în teatru, cât şi în film. Primul lucru care mă convinge este scenariul, adică ce trebuie să fac acolo, indiferent de cât de mic este rolul, vorbesc ca economie, în teatru sau în film. Mă interesează să spună ceva, să fie puternic, şi atunci, dacă şi regizorul este bun, e minunat.

Între regizorii de teatru şi cei de film aveţi preferinţe ca unii să fie într-un fel şi ceilalţi în alt fel?

Nu, absolut deloc, vreau doar ca aceştia să fie buni, atâta tot. Şi să fie deschişi şi să discute. Nu-mi plac regizorii care sunt satrapi şi care-ţi spun: Doar aşa fiindcă aşa vreau eu! şi îţi anulează toată personalitatea.

Actorii sunt oameni cu personalitate sau aşa ar trebui să fie, care citesc, au păreri şi idei, şi în clipa în care am o discuţie cu un regizor îmi place să construiesc lucruri, nu să fiu pus într-o formă pe care trebuie neapărat să o concretizez.

Aveţi în minte vreun tip de personaj pe care aţi vrea de mult timp să îl jucaţi?

 Nu, niciodată n-am fost genul de actor care îşi doreşte nu ştiu ce rol. După cum îţi spuneam, mă atrag foarte tare scenariile bune şi ceea ce trebuie să fac în economia piesei sau a filmului.

De regulă, regizorii mai modifică replici în scenariu sau ajustează personajul pentru dumneavoastră, în cazul în care aveţi sugestii?

Da, mai fac lucrul ăsta. Şi Cristian Mungiu a spus că pentru Bacalaureat numele personajului inspectorul Ivanov e luat chiar după numele actorului Ivanov (râde). Am în pregătire un film împreună cu Corneliu Porumboiu şi acesta discută lucruri cu mine şi le adaptează după personalitatea mea. E un lucru extrem de onorant să scrie un regizor pentru tine. Mi se pare absolut minunat. 

Puteţi spune ceva despre noul film?

 Nu pot să spun nimic pentru că este work in progress şi nu ar fi decent şi elegant din partea mea.

Scenariul e în curs de redactare?

 Da, e în lucru.

Dar aici aveţi, totuşi, rolul principal?

 Da, aici da (râde).

 Ce faceţi în foarte puţinul timp liber pe care-l aveţi?

E un timp pe care încerc să mi-l acord ca să nu ajung într-o fază de oboseală cronică. Am prieteni cu care mă duc sus, pe munte, fiindcă sunt montaniard şi iubesc foarte mult muntele. Mă duc sus de tot, în locuri gen Vârful Omu, şi o iau pe piscuri şi cobor în Bran, pe partea cealaltă, şi nu e picior de om fiindcă foarte puţini se aventurează pe-acolo, preferând telecabina. Dar acolo am timp să stau cu mine, să mă umplu de frumos de la natură. Am nişte prieteni din Cambridge cu care am fost anul trecut şi mi-ar face mare plăcere să merg din nou cu ei, mai ales că sunt şi tovarăşi foarte buni de drum. Asta-mi place să fac. Şi să citesc.

Prietenii dumneavoastră cei mai apropiaţi provin din zona teatrului şi cinematografiei?

Sunt şi din zona cinematografiei, fiindcă aici am viaţa profesională, dar nu e un criteriu ăsta, să vorbesc doar cu actori sau cu actriţe. Departe de mine asta.

 

citeste totul despre: