8 septembrie: lume multă la Sala Palatului, plină aproape până la refuz de publicul care venise pentru al doilea concert pe care urma să-l susţină Orchestra Simfonică din Pittsburgh, condusă de Manfred Honeck. Solistă: violonista germană Anne Sophie Mutter, pe care românii aveau şansa să o vadă a doua oară într-un concert pe o scenă românească, după apariţia ei precedentă la Ateneul Român, tot în cadrul Festivalului Enescu, în 2015. În program: Uvertura op.32 de George Enescu pe teme în caracter popular românesc, Concertul op.53 în la minor pentru vioară şi orchestră de Antonin Dvorak şi Simfonia I de Gustav Mahler.

De la concert, ştiam la ce să mă aştept: Anne Sophie Mutter a înregistrat în 2013 acest unic concert scris de Dvorak pentru vioară şi orchestră în 2013, tot cu Manfred Honeck dirijor, însă cu Orchestra Filarmonicii din Berlin; am prezentat acest disc la Radio România Muzical la doar câteva zile de la lansare şi vorbeam atunci despre stilul rapsodic în care este interpretată această lucrare pe disc, foarte potrivit de altfel cu spiritul lucrării, cu sprijinul unui dirijor austriac care cunoaşte şi înţelege foarte bine muzica Europei centrale şi de est.

Anne Sophie Mutter este indiscutabil o vedetă şi o mare violonistă a timpurilor noastre; şi-a început cariera de la o vârstă foarte fragedă, la 13 ani cânta şi înregistra alături de Orchestra Filarmonicii din Berlin şi Herbert von Karajan. Însă de atunci au trecut mai bine de 40 ani, timp care a confirmat o carieră de invidiat, cu alegeri repertoriale foarte interesante, Mutter fiind cunoscută atât pentru versiunile sale conferite marilor opusuri din repertoriul baroc, clasic, romantic, dar şi pentru interpretarea muzicii contemporane.

Timpul a trecut, însă Mutter rămâne mereu tânără: nimeni dintre cei de la Sala Palatului care au văzut-o păşind în rochia roz cu detalii aurii şi formă de sirenă, nu cred că şi-a închipuit vârsta reală a violonistei. Delicată, subţire, respirând însă autoritate şi profesionalism, Anne Sophie Mutter a impus tempo-uri ameţitoare, mai ales în partea a treia a concertului, a încântat cu momente de piano eterice într-o manieră nonvibrato şi o cu viziune muzicală foarte convingătoare şi atent construită. Aş spune că a fost o versiune mai năvalnică şi tinerească a concertului de Dvorak pentru vioară şi orchestră decât a înregistrat în urmă cu 4 ani, totul însă, în limitele unui bun gust stilistic care nu a permis derapaje spre romanţiozitate exagerată, una dintre capcanele în care se poate cădea. Iar totul a fost posibil şi datorită unui dirijor şi unei orchestre excepţionale, care au avut capacitatea să o urmărească şi să o completeze în cele mai intime detalii muzicale, suflătorii, de exemplu, făcând adevărate minuni de virtuozitate în partea a treia, în dialogul cu solista. În mod aşteptat, au fost ropote de aplauze nesfârşite, iar Anne Sophie Mutter, care dă impresia unui chip de sfinx pe scenă, a zâmbit şi a oferit un bis din Bach, transpunând publicul, pentru câteva momente, într-o lume ideatică total diferită, cu nuanţe meditative.

Dacă de la Dvorak cu Mutter şi Honeck ştiam ce să mă aştept, de la Enescu interpretat de Pittsburgh, mai puţin. Uvertura op.32 pe teme în caracter popular românesc este penultimul opus din lista compoziţiilor enesciene, o lucrare finalizată în 1948, pe când Enescu se afla deja în exil şi ultimul opus în care el a exploatat  ideea compoziţiilor în caracter popular românesc. Pascal Bentoiu vorbeşte în exegezele sale enesciene despre dificultatea interpretării acestei lucrări, despre sarcina grea a dirijorului de a discerne între tempourile momentelor de cântec şi joc, într-o ţesătură muzicală cu multiple planuri şi o ambianţă non-lineară care defineşte oricum stilul enescian. Iar Manfred Honeck a ştiut exact ce are de făcut: am ascultat o versiune foarte bine închegată, foarte bine gândită, cu tempouri şi rubato-uri just construite; o lucrare pe care sper ca orchestra americană să o păstreze în repertoriu.

În final, trebuie să recunosc că am venit la acest concert în special pentru a reasculta Simfonia I de Mahler cu Orchestra Simfonică din Pittsburgh şi Manfred Honeck. În urmă cu 7 ani, îi ascultam pentru prima dată, tot cu această simfonie, la festivalul de la Dresda; a fost unul dintre acele concerte cu care rămâi pentru o viaţă; în loja de la Semperoper nu mi-am putut stăpâni atunci lacrimile de emoţie care-mi curgeau involuntar. I-am ascultat apoi cu această simfonie pe un disc de o calitate absolut excepţională, artistică şi tehnică. Iar seara de 8 septembrie va rămâne pentru mine un simbol al Excelenţei şi un concert de neuitat tocmai datorită interpretării acestei simfonii. Nu sunt neapărat un fan al muzicii lui Mahler, dar am devenit datorită acestei orchestre americane şi dirijorului ei; dacă în urmă cu 7 ani ascultam o mare orchestră în stilul grandios al orchestrelor americane, acum am avut la Bucureşti o  orchestră excepţională care a dobândit un rafinament greu de descris sub conducerea unui dirijor care, indubitabil, este printre cei mai mari ai timpurilor noastre. Acest ansamblu nu mai este doar o orchestră, ci un organism: unitate, precizie, auz perfect coordonat, răspuns instantaneu la orice intenţie a dirijorului. Iar Simfonia I de Mahler devine o poveste despre o lume: despre fericirea şi tristeţea omenirii la începutul secolului XX, dar la fel de valabile şi astăzi, despre viaţă şi moarte – o poveste despre oameni, aspiraţiile şi limitările lor: câteodată în ritm de vals, câteodată, în copleşitoare momente de piano sau, dimpotrivă, de forte. Pentru mine, ca şi pentru cei care au aplaudat în picioare minute în şir, vizibil emoţionaţi, a fost revelaţia Excelenţei în muzica clasică a timpului nostru: artistică, tehnică şi emoţională, la un nivel incredibil de înalt pe care mă bucur că am reuşit să-l găsesc şi pe o scenă românească, graţie Festivalului Enescu.

Text publicat anterior în Ziarul Festivalului George Enescu.

Despre aventura sosirii orchestrei pentru primul ei concert de la Bucureşti, puteţi afla mai multe pe blogul Orchestrei Simfonice din Pittsburgh.