Carmen Galin: „Să nu spună cineva că m-am retras pentru totdeauna, că s-ar putea să aibă surprize“ INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:

MISTER Deşi s-a retras complet din viaţa publică timp de 20 de ani, actriţa Carmen Galin, care-a primit la TIFF Cluj-Napoca Premiul de Excelenţă, nu exclude posibilitatea reîntoarcerii în teatru sau în film, fiind curtată permanent de mari regizori ca Andrei Şerban sau Cristi Puiu.

În primăvară, când pe 14 martie a aniversat 70 de ani, ne-a fost imposibil să dăm de actriţa Carmen Galin, pentru a-i ura „La mulţi ani!“ şi a-i cere câteva cuvinte, astfel că medalionul pe care i l-am dedicat nu s-a bucurat de prezenţa aniversatei. Carmen Galin şi-a dorit să fie Greta Garbo a României, practicând în ultimii 20 de ani o retragere din viaţa publică fără precedent pe plaiurile noastre. Tăcerea a fost întreruptă la ediţia din acest an a Festivalului de Film Transilvania, când actriţa – care nu era la prima solicitare din partea organizatorilor – a acceptat să primească Premiul de Excelenţă, ocazie cu care a acordat şi un interviu pentru „Weekend Adevărul“. Cuvintele transcrise de reporter nu pot reda în întregime farmecul şi bucuria de a se copilări a actriţei, care-şi savura reîntoarcerea ca pe o răsplată câştigată după un prea mare sacrificiu.

„Adevărul Weekend“: De ce aţi avut această retragere atât de îndelungată? Sunteţi poate unicul caz de la noi care a avut tăria să facă asta. Sunt 20 de ani acum...
Carmen Galin: Faptul că m-am retras atunci am făcut-o cu bună ştiinţă. Îmi pare puţin rău că nu am făcut-o când a plecat Andrei Şerban de la Teatrul Naţional, pentru că lumea s-a purtat rău cu el, nu urât, ci rău cu el. În general, mentalitatea anilor ’90 era libertate şi o selecţie prost înţeleasă în ce priveşte şi producţiile, şi oamenii care le fac. Eu am mai rămas după ce nu a mai fost Andrei, cu care făcusem „Trilogia“, „Livada de vişini“, „Noaptea regilor“, am mai rămas încă un an şi ceva, timp în care am făcut „Steaua fără nume“, cu Alexa Visarion. Într-o bună dimineaţă, pe data de 2 mai 1996, am urcat la direcţie şi mi-am pus demisia pe masă. Era Fănuş Neagu director şi noi luasem un premiu foarte mare la un festival cu „Steaua fără nume“. Acel premiu consta şi într-o sumă de bani. Şi sincer colegii mei erau supăraţi şi întrebau de ce nu se întâmplă ceva cu acel premiu. Şi m-au făcut să înţeleg că eu sunt singura care pot să mă duc să întreb. Am fost imediat bruscată cu „Numai bani nu-ţi lipsesc ţie“ şi eu am spus „nu, eu trebuie să mă duc la colegii mei să le dau un răspuns ce s-a întâmplat cu banii“. Şi mi s-a răspuns foarte urât: „Şi ce vrei, dragă, să-mi pun acuma pe piept că nu mai sunt banii?“. Aşa, la modul ăsta, m-a luat cu „tovărăşică“ şi i-am spus „nu sunt tovărăşică“, mi-a spus... Săracu’, e şi mort acuma, dar aşa a fost, mi-a spus „tovărăşică“ (i-am spus că nu sunt tovarăşă), „măi fătucă“ (i-am spus că eu nu sunt fătucă) etc. Şi am intrat imediat la secretariat cu demisia – aşa e firea mea, e-adevărat, dar nu impulsivă, ci sunt foarte maleabilă până-n clipa în care ceva se pune de-a curmezişul. Păcat că nu am plecat când a plecat Andrei Şerban, pentru că nu aveam parte de aşa ceva. Mi-am dat demisia pe loc. Am spus că dacă mai sunt spectacole cu „Steaua fără nume“ plătesc sălile şi tot, dar eu nu mai vin. Am plecat la mare iniţial şi de-atunci nu m-a mai văzut nimeni vreo zece ani.

„«Scârba şi greaţa» au pus stăpânire pe mine“

E mai mult decât o simplă demisie, este o decizie de retragere din viaţa publică...
Pentru că chiar nu puteam să suport cum i-a schimbat pe oameni acel aşa-zis moment de mare răscruce, acea cotitură, când nu ştiau ce să facă cu libertatea şi făceau numai lucruri foarte rele. Asta e cu teatrul. În ce priveşte filmul, vă dau un exemplu: eu dacă citeam un scenariu care-mi plăcea şi acceptam să joc în film, mă trezeam la premieră cu filmul plin de scene deocheate, care nu mă interesează. În toate filmele, fără rost, existau în clipa aceea numai lucruri din astea, aşa era şi în televiziune, aşa era şi în teatru... Dumnezeule mare, dacă nu dezbrăcau o fetiţă acolo, nu se putea... Erau agresive, în „libertatea“ asta, toate poveştile care nu-mi făceau bine deloc: şi trădările, şi curiozităţile care se-amestecau în discuţii, şi violenţa cu care cei care veneau voiau să-şi facă loc, indiferent dacă distrugeau familii, se combinau fără niciun scrupul, fără nimic... Şi atunci a fost – ştii cum era replica aia superbă din Pirandello, din „Să-i îmbrăcăm pe cei goi“ – „scârba şi greaţa“, efectiv, aceste două epitete sunt cele care-au pus stăpânire pe mine. Nu e vorba să mă dau exemplu, ci pur şi simplu aşa am simţit.

Mă simţeam trădată în crezurile mele, mă simţeam aşa cumva, că sila şi greaţa mă murdăreau, mă mânjeau toate lucrurile astea.

Probabil că eram şi mai sensibilizată atunci...

Dar acum lucrurile s-au schimbat, după 20 de ani, credeţi că s-au schimbat în esenţă?
Uite, dovada cea mai bună este că, după destul de mulţi ani, oamenii tineri, deşi nici oamenii ăştia nu sunt chiar foarte tineri, fac totuşi carieră cinematografică, vorbesc de regizori, de actori, care există. S-a potolit totuşi ceva sau din nou a apărut, pentru că au fost totuşi nişte generaţii din astea, cum se întâmplă şi în pictură, sunt valuri. Cum a fost generaţia lui Tatos, lui Veroiu, Piţa, Daneliuc, Vaeni, Dinu Tănase şi toţi ceilalţi, eu sunt convinsă că ciclic se întâmplă lucrurile astea. Eu am picat atunci, cu toţii eram atunci într-o perioadă în care nu se desluşea nimic. E foarte adevărat, eu la fiecare film din viaţa mea – cu toate că toată lumea mă ştia şi erau foarte apropiate, cam la un an jumate – dădeam probe. Dădeam probe pentru că eu îmi doream să dau acele probe, voiam să văd cum mai reacţionez, cât mai pot, cum mai arăt... Nu mă supăram niciodată când îmi spuneau, dimpotrivă, spuneam: dau probă. Ei, acum trecând nişte ani, avem un nou val, un nou ciclu...



Le-aţi văzut filmele, sunteţi la curent?
Majoritatea filmelor lor au fost văzute de mine, datorită faptului că eu ani la rândul am acceptat şi m-am dus într-o sală întunecată şi micuţă de cinema, respectiv la UCIN (Cinema Studio), unde am fost în juriile Festivalului Uniunii Cineaştilor, festivalul de film care se face în fiecare an, Premiile UCIN. Şi Mihnea Gheorghiu, şi Laurenţiu Damian mă ţineau lângă sufletul lor, şi oamenii de-acolo mă iubesc în general. Ştiau exact că acolo în sală pot să stau liniştită, erau 6-7 persoane care ne uitam la filme, nu mă bombarda nimeni nici cu întrebări, nici cu priviri curioase, nici cu reproşuri, nici cu nimic. Astfel am văzut cam toate filmele. E foarte adevărat că anul trecut, şi acum doi ani, n-am putut să merg... Deci, le văd în general sau citesc despre ele.

Şi cum îl percepeţi, din punct de vedere artistic?
Păi aşa cum am spus, deja mă incită. Am şi note critice, dar pe total...

Aţi accepta să vă întoarceţi pe ecran, dacă aţi primi o propunere într-un astfel de film al unui tânăr regizor?
Deocamdată nu. Păi am avut... întrebaţi-l pe domnul Cristi Puiu, am primit telefoane şi am fost solicitată, inclusiv de aceşti regizori. M-aţi întrebat şi v-am răspuns: deocamdată nu. Dar dacă cineva îşi permite să spună: te-ai retras pentru totdeauna, să nu spună cineva în locul meu că m-am retras pentru totdeauna, că s-ar putea să aibă surprize.

Înţeleg că aţi fost deja solicitată de Cristi Puiu...
De mulţi ani şi în multe rînduri. Inclusiv

image
Andrei Şerban insistă să pună un spectacol cu mine, cum a pus „Lear“ sau „Omul cel bun din Seciuan“, imediat de când a venit înapoi. Numai la Operă nu m-a chemat, să-i cânt.

Am refuzat toate aceste lucruri. Vlad Păunescu, producătorul de film, mi-a zis odată: te rog, Carmen, un singur lucru, gândeşte-te o lună, dar numai spune da. La modul ăsta se întâmplă.

„Ca şi Şen Te, personajul lui Brecht, eu bună şi rea nu pot să fiu deodată“

Dar aţi văzut varianta aceasta nouă la „Omul cel bun din Seciuan“?
Nu am văzut-o, pentru că am fost plecată puţin atunci când el a avut premiera... Aş fi vrut s-o văd neapărat şi pe Aniţa, Ana Ularu, pentru că ea joacă rolul principal. Este o fată care mie-mi place foarte mult, este fata unor foarte buni prieteni, din lumea filmului: Niculăiţă Ularu, scenograful, şi Mihaela Ularu.

Regretul nostru este că nu am putut vedea spectacolul lui Andrei Şerban cu dumneavoastră, de la Piatra Neamţ, din anul 1969...
Atunci când am făcut spectacolul la Piatra Neamţ a fost fabulos, Andrei a făcut un spectacol fabulos, şi scenografic era o cutie de rezonanţă, tot podiumul era dintr-o scândură ceruită, pereţii de asemenea, ca panourile acelea, ştii, chinezeşti, japoneze, care se mişcă, era ca o cutie de rezonanţă, tot într-o curăţenie, cu picioarele goale, toată lumea, nişte costume absolut fabuloase, lumini extraordinare, şi-un suuunet... de la sunetul paşilor până la cele mai perfecte şoapte, era năucitor. Şi atunci a venit Ellen Stewart de la teatrul La Mama şi l-a luat pe Andrei definitiv la New York. Şi atunci într-adevăr am luat premiul mare de interpretare aici, la festivalul de teatru din Bucureşti, Andrei a plecat, eu am rămas, şi ani de-a rândul foarte multă lume din zona criticii, apropo de munca dumneavoastră, folosea notaţiile acestea: „Carmen Galin cu ochii bridaţi“ sau mă-ntreba cineva „ce mai faci, omule cel bun?“. Devenise o poreclă aproape pentru mine Şen Te / Şui Ta. Ei, şi pentru că m-aţi întrebat asta, pot să fac acum o legătură, îmi vine în cap o legătură fantastică: ştiţi, Şen Te se preface, se transformă, se inventează în fratele ei, Şui Ta, pentru că nu putea să fie rea, şi ea ca Sen Te nu putea să răspundă tuturor mojiciilor, că despre asta era vorba şi la Brecht, umilinţelor de-o anumită natură, care sunt imposibil de suportat, pentru cel care „freamătă“, ştii, e imposibil. Şi-atuncea ea ia masca lui Şui Ta, şi-atunci sub masca aceea, ca şi cum ai spune „m-am ascuns“ – nu te-ascunzi, dar sub o mască încerci să te aperi –, şi atunci face tot efortul acela fabulos ca să poată să le spună şi să-i ia de gât. Şi momentul în care explică zeului că şi bună, şi rea în acelaşi timp ea n-a putut să fie, cred că mă caracterizează pe mine, aşa cum sunt. Mi-aţi adus aminte de emoţia... Eu bună şi rea nu pot să fiu deodată, pot să fiu Şen Te, dar în clipa în care devin Şui Ta înseamnă că mă ascund în spatele unei măşti, sau folosesc apanajul unei părţi din mine. La mine nu ai surprize, la mine te întâlneşti cu manifestarea mea categorică, nu mai trebuie să pui nici întrebări, nici să scormoneşti, asta sunt. Probabil am fost dintotdeauna aşa, eu am muncit din greu dintotdeauna. (Plânge)



„M-am născut în casa lui Ibrăileanu“

Înţeleg că v-aţi identificat cu rolul acesta, al lui Şen Te...
Da, da, sigur că da. Şi cu foarte multe roluri, pentru că, din fericire pentru mine, am jucat eroine, foarte mult: de la Ioana d’Arc (Anouilh, „Ciocârlia“) până la piese contemporane. Şi la Ioana d’Arc am făcut un concert extraordinar, cu Iosif Conta, la Sala Radio, şi la Ateneu am făcut „Ioana pe rug“ a lui Honegger... Tot dialogul acela al ei, cu cerul, cu păsările, cu... acolo – înregistrarea există, şi la TVR şi la Radio – a fost una din cele mai mari bucurii de pe faţa pământului. Nu că sunt melomană ca mama mea, dar sunt tulburată de muzică foarte puternic, şi-ascult muzică foarte mult, ştiu opere pe dinafară, de la primul acord până la ultimul; aici la Cluj eu stăteam de la trei ani, de la „Hänsel şi Gretel“, şi-i ştiam pe toţi interpreţii care-au cântat aici, la această operă...

Dar dumneavoastră sunteţi din Iaşi, „din dulcele târg al Ieşilor“, ca să spun aşa... Vă simţiţi apropiată de spaţiul acesta moldav, care are o întreagă încărcătură simbolică?
Sunt doar născută în Iaşi. Ştiţi cum s-a întâmplat cu mine? Probabil că am ceva în fiinţa mea, doar că părinţii mei au plecat în refugiu, iar sora mea, mai mare cu doi ani decât mine, s-a născut la Sighişoara. Ei sunt originari din Moldova şi deja erau în partea asta refugiaţi. Bunicul meu, Victor Galin, a fost mare profesor la Belle Arte, unchii mei din partea tatălui, Baltazar şi Panait, au statui în parcul Copou, tata a făcut Academia Mihăileană, a fost elev al lui Octav Băncilă, a făcut pictură de şevalet, după aceea a făcut scenografie. Când trebuia să mă nasc eu, mama s-a dus şi m-a născut pe mine la Iaşi, pentru că fratele ei, care era acolo, locuia în casa lui Ibrăileanu, şi eu m-am născut în casa lui Ibrăileanu, pe Păcurari, nu mai ştiu ce număr era acolo, pentru că acum s-au făcut nişte blocuri, şi în blocurile alea am şi stat la un moment dat, când tata s-a dus la Opera din Iaşi. Dar eu n-am putut să uit, chiar nu... nu că n-am învăţat nimic cât timp am stat în Iaşi, eram deja, cred, cu amprenta asta clujeană. Pentru că eu de la doi ani aici, în Cluj, am stat. Imediat după ce m-a născut, ne-am mutat la Bistriţa, din câte ţin eu minte, culmea că aveam până în doi ani şi eu ţin minte foarte bine curtea de la Bistriţa. Pe urmă, imediat, ne-am mutat la Cluj, pe Gheorghe Bariţiu, era în spatele lui Babeuf şi unchiul meu stătea pe Babeuf şi noi pe Bariţiu. Dar din cauza asta, că totuşi eu aici am deschis ochii şi educaţia asta de-aici, de la Cluj, şi mamei mele i-a plăcut foarte tare Ardealul, şi i-a plăcut foarte tare Clujul, a fost îndrăgostită – ea era de pe lângă Dorohoi, Hriţcu se numeşte ea de-acasă, Viorica Hriţcu, dar o nebună melomană... Faptul că îi spuneam pe nume contează foarte mult. Aluatul artistic? Nici nu ştiu de unde mi-a venit, sigur că mi-a venit de la ei.

image
image

„Spuneam «celeste voluptăţi» ca pe «abracadabra»“

Când v-aţi descoperit prima oară temperamentul şi înclinaţiile artistice?
Mi le-am descoperit, vă dau un exemplu: când eram aici la Cluj, vizavi de mine stătea profesorul Ciolac, cel mai mare profesor de pian. Bineînţeles că mama şi tata m-au dat la domnul Ciolac să fac pianul, am încercat doar. Mama avea înclinaţie spre muzică, tata spre pictură, tata avea şi-o soră care cânta la Opera Română, Elena Galin, cântăreaţă... Mă rog, nu ştiu, mi-a venit de undeva. Cred că există totuşi gene de-astea... Dar mama ne-a dus pe amândouă la Operă, deci eu aveam 3-4 ani, soră-mea avea 5, în Operă stăteam, şi dacă nu puteam să ajung la Operă trebuia măcar să-mi povestească, cu libretul acasă, pentru că erau librete. Şi veneau acasă, ea şi cu tata, cântând ariile din „Boema“, din „Tosca“, din „Traviata“, din „Butterfly“, din „Rigoletto“ etc., şi bineînţeles că noi, cântam şi noi, cântam tot timpul toate operele, şi învăţam cuvintele din caietele alea... Ţin minte că-n „Tosca“ era „celeste voluptăţi vom gusta în astă noapte“, eu nu înţelegeam absolut nimic, eu spuneam aceste cuvinte, convinsă, Tosca spune asta, eu nu-nţelegeam ce-nseamnă asta, eu spuneam „celestevoluptăţi“ cum spuneam „abracadabra“. Eram convinsă, deci la modul ăsta am învăţat primele lucruri... După aceea am făcut, la Iaşi – când tata s-a dus la Opera din Iaşi, am plecat din Cluj –, am făcut balet cu Bela Balogh, era un mare coregraf, şi cu alţi mari profesori. Am făcut balet-balet, şi eram scutită de la gimnastică, din cauza asta. Dar era o fată care era mult mai bună ca mine şi, din cauză că ştiam că e mult mai bună ca mine, n-am mai vrut să fac. Am renunţat şi m-am dus direct la gimnastică, şi-am făcut gimnastică artistică. Cum să spun? Din greu. Noi atunci făceam şi inele, săream şi peste capră, că n-aveam nebuniile de-acum, numai paralele inegale şi bară n-am făcut. Am făcut vreo trei ani. După şcoală, făceam şi şcoala de gimnastică, eram semiinternă... De-abia împlinisem 17 ani şi am intrat la facultate.

Cum aţi ajuns la actorie?
Păi tot aşa, mergând la Operă tot timpul, tot timpul, mergând la teatru tot timpul, tot timpul, eu îmi făceam lecţiile în lojă la teatru... Dar nu am vrut să fac actorie, că aici e toată chestia.

Eu voiam să dirijez. Şi dacă nu mă fac dirijor, trebuie să mă fac regizor. Ca eu să spun din capul meu cum aş vrea eu să fie şi să-i pun pe toţi să facă cum vreau eu.

Asta era ceea ce gândeam la 13-14-16 ani. De pildă, când eram mică la şcoală, făceam sandwich-uri, le vindeam cu un leu bucata în pauze şi organizam tot felul de năzbâtii. În faţa blocului de la Iaşi făceam din lut figurine şi deschideam expoziţii. Lumea trebuia să treacă, să le privească şi eventual să le achiziţioneze... Deci aveam totdeauna în mine ceva. Desenam de fapt binişor şi mă pregăteam, eram la secţia reală la liceu, dar eram foarte bună la română şi-mi plăcea. Însă n-am recitat în viaţa vieţilor mele vreo poezie, tot liceul, toată şcoala, niciodată. Încât, când am intrat la Institut şi profesorul meu de română m-a întâlnit, mi-a zis: „păi nu se poate, nu te-am auzit în viaţa mea recitând“. Spuneam totul alb, faţă de alte colege care recitau cu patos, „vai, tovarăşă, ce frumos“.

image

Carmen Galin, în vremea comunismului       FOTO: Arhiva personală

„Eu fac regie şi-acum!“

Şi totuşi aţi intrat...
Totuşi am intrat, şi din prima, şi la 17 ani. Eu m-am dus pentru că în 1963, când m-am dus eu să dau examen de intrare la IATC, s-au înfiinţat secţiile de regie teatru şi film, de teatrologie şi filmologie, după zece ani. Voiam regie, normal. Şi m-am dus, dar şi asta pe tăinuite, pentru că eu făceam matematică şi desen, pentru că trebuia să dau la arhitectură, şi ideea îmi plăcea. Clar ai mei ştiau că o să dau la arhitectură. Aveam deja un văr student la arhitectură... Examenele la IATC s-au dat întotdeauna cu o lună şi jumătate mai devreme decât celelalte examene, tocmai pentru că filtrul era fantastic. Trebuia să intrăm maxim 27-30 de oameni într-un an. Şi eram 600, 1200, 2000 de candidaţi la Institut! Şi-atunci se dădea la Institut mai devreme, pentru ca toţi care pică să aibă posibilitatea să se ducă liniştiţi la celelalte facultăţi. Eu când m-am dus şi m-am înscris, m-am înscris la secţia de regie. Înainte de examene se făceau două săptămâni de „preparaţiuni“, pe care le făceau profesorii cu acei candidaţi, inclusiv cu cei care-ar fi dat la actorie. Şi eu am nimerit cu clasa profesorului Şahighian, iar testele erau foarte apropiate între ele. Şi acolo a trebuit să recit, să spun o poezie. Ştiu că am spus „La pârău“, de George Coşbuc, cu asta mă pregăteam, nu mă dusesem cu poezii din astea care erau la modă, Magda Isanos gen... Şi domnul Şahighian a zis „Galino, dacă tu nu dai la actorie, îţi trag un şut în fund“. Nici n-a discutat. „Să nu te prind că nu dai la actorie“.

Şi v-a părut rău după aceea sau vreodată?
Eu fac regie şi-acum! Sunt o asistentă de regie minunată, şi ştiu oameni cu care lucrez, au încredere teribilă şi mă şi ascultă. Am idei... Asistenţă de regie cel puţin ştiu, m-am pregătit şi sunt foarte bună.

20 de ani alături de Dan Piţa

Dar cum a fost viaţa alături de un regizor, Dan Piţa? Eraţi într-un fel asistenta lui? Având această personalitate foarte puternică, îl consiliaţi? Era în primul rând o colaborare artistică, mai mult decât cea actriţă-regizor?
Da, foarte puternică. Şi-mi place să cred că toate filmele pe care le-a făcut cât am fost 20 de ani împreună au fost extraordinare. Şi în continuare, sigur, el face filme bune, e foarte talentat.

Cum aţi lucrat toată această perioadă?
Din păcate, Dan a fost mai catolic decât papa şi eu m-am lăsat... Noi neavând copii nu puteam pleca împreună în străinătate, pentru că n-aveam ce să lăsăm aici. Şi eu dacă trebuia să plec şi eu, în Filipine de exemplu, până la urmă a plecat el şi cu Victoraş, Victor Rebengiuc. Normal că trebuia să plece el, i-am spus doamnei ministru... Mă interesa tot ce face, urmăream tot ce face şi noi, cum să spun, e stupid să spun, dar apropo de „Noiembrie, ultimul bal“, într-o seară, la noi acasă, eu i-am pus această muzică funebră din Haydn, şi-am făcut pasul acela sacadat pe care dansează Potra (Florian Potra – n. red.), ştiţi ce vorbesc...

Adică dumneavoastră îi dădeaţi idei...
Nu eu, se întâmpla pur şi simplu chestia asta... Mergeam cu el tot timpul la montaj...

Era dificil ca regizor?
Nu. Dar asta voiam să vă spun,

image
Dan fiind mai catolic decât papa, pe-atunci era un aşa-zis ordin, să nu-şi pună nevestele în roluri, nu aveau voie regizorii. Şi cu toate astea, Mircea Drăgan o folosea pe soţie, pe Ioana Drăgan (care nici nu era actriţă, dar foarte frumos), Daneliuc o punea pe Tora Vasilescu, Nicu Mărgineanu o punea pe Maria Ploae... Dan când vorbea cu Tatos, acesta spunea: „Hai, mă, că la mine e mai bună“; „Ce, la tine e cum e în «Tănase»?“. Dar asta i-am spus-o foarte târziu... Eu practic la el, în atâta amar de filme, şi unde aveam, să zic, loc, dar el nu, treaba lui...

În „Tănase“, rolul acela, al surdomutei Sita, dacă luaţi scenariul, nu însemna nimic. El a lucrat cu mine un singur spectacol în teatru, „Amurgul burghez“ de Romulus Guga, şi el neavând experienţă în teatru, practic am lucrat spectacolul împreună. M-am „certat“ cu toţi regizorii cu care am lucrat, între ghilimele.

E o diferenţă faţă de ceilalţi, pentru că aţi lucrat foarte mult şi cu ceilalţi?
Cu aproape toţi. Dar cu el, în afară de „Tănase Scatiu“ şi de „Ioanide“ – am făcut-o pe Pica, în „Ioanide“; şi acolo sunt două momente foarte bine făcute de mine – şi, în rest, în filmele lui, ca şi Mariana Mihuţ, cântam şi noi la trompetă, sau băteam din tobă (în „Profetul, aurul şi ardelenii“ – n. red.). Dar eram foarte fericită, pentru că-mi place aşa de mult să stau şi să observ... Şi la teatru stăteam în culise.. Numai roluri principale am jucat în teatru, dar când eu ieşeam din scenă tot acolo stăteam, şi urmăream, şi mă încărcam...

image

Carmen Galin, în rolul principal din „Ilustrate cu flori de câmp“ (1975)

Aţi iubit meseria aceasta, teatrul, filmul...
Cred că am fost chiar pasionată.

Şi totuşi aţi abandonat-o timp de 20 de ani...
Deci vă daţi seama ce a trebuit să se întâmple cu mine, ce sacrificiu am făcut? Eu nu pot să-l numesc, că nu-mi permit despre mine, dar eu am făcut un mare sacrificiu. Şi n-am cum să-l justific, pentru că lumea mă învinovăţeşte, mă arată cu degetul şi spune – chiar şi-aseară îmi spuneau câţiva – „tu nu aveai voie să faci aşa ceva“. Când ţi se dă un har de-ăsta, nu se poate... Aşa mi s-a întâmplat mie în viaţă.

Mai ţineţi acum legătura cu Dan Piţa?
Sigur că da, am rămas prieteni, vorbim cât putem de mult la telefon.

Citeşte şi:

VIDEO Farmecul discret al lui Carmen Galin. Astăzi, actriţa împlineşte 70 de ani

Andrei Şerban şi teatrul politic

image

CV
A strălucit în roluri secundare


Numele: Carmen Galin

Data şi locul naşterii: 14 martie 1946, Iaşi

Starea civilă: Carmen Galin a fost căsătorită cu celebrul regizor Dan Piţa, de care avea însă să divorţeze.

Studiile şi cariera:

Studentă a profesorului Dinu Negreanu, asist. Vasile Moldovan, face parte din promoţia 1967 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. Cu farmecul ei aparte, Carmen Galin s-a remarcat pe marele ecran în peste 30 de filme, dar şi-a pus amprenta inconfundabilă şi în rolurile de pe scenele Teatrului Naţional din Bucureşti, Teatrului Naţional din Cluj şi Teatrului Mic, sub bagheta unor regizori precum Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Andrei Şerban.

A debutat în cinema cu un rol secundar în „Dimineţile unui băiat cuminte“ (r. Andrei Blaier, 1966). Tot Blaier a distribuit-o în rolul care a impus-o definitiv, în „Ilustrate cu flori de câmp“ (1975). Au urmat roluri în „Tănase Scatiu“ (1976), alături de Victor Rebengiuc, „Mere roşii“ (r. Alexandru Tatos), „Saltimbancii“, „Ana şi hoţul“ (1981, r. Virgil Calotescu) şi cel complex şi dramatic din „Faleze de nisip“ (1982, r. Dan Piţa). Pentru „Saltimbancii“ şi „Ana şi hoţul“ a obţinut Premiul pentru interpretare feminină al Asociaţiei Cineaştilor din România. Actriţa a devenit populară şi pentru rolul din serialul TV „Fram“ (1983).

Locuieşte în: Bucureşti

image

Carmen Galin, interviu în vremea comunismului       FOTO: Arhiva personală

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite