Iernile de altădată din Delta Dunării, prizoniera ghețurilor. „Această aspră pustietate aminteşte de străbunele vremuri barbare“

În multe ierni, Delta era prizoniera Dunării îngheţate din iarnă până în primăvară. Oamenii nu disperau: trăgeau la mal lotcile şi corăbiile și își continuau viața în pustietatea albă.

Portul Sulina în iarna anului 1928 FOTO Europolis

În anul 1880, Dunărea a rămas îngheţată până la sfârşitul lunii martie. Un alt an foarte greu pentru oamenii din Delta Dunării a fost 1863, când fluviul a îngheţat în primele zile ale lui decembrie şi a rămas aşa până spre sfârşitul lui februarie. În 1912, Dunărea a fost îngheţată timp de 40 de zile. Și în anul 1929 s-a produs același fenomen.  

Nicolae Iorga a descris iernile de altădată din Dobrogea în cartea „România cum era până la 1918. Moldova şi Dobrogea“: „Un drum pe Dunărea îngheţată nu e o întâmplare de toate zilele, şi cine l-a făcut odată îl ţine minte multă vreme, pentru noutatea lui deosebită, pentru frumuseţea lui mare, pentru oarecare neplăceri şi primejdii legate de dânsul.

La mal, nu mai păzeşte santinela, căci nici n-ar avea de ce s-o facă. Dunărea e moartă, şi corăbiile au fugit spre ape, veşnic slobode, sau hibernează înţepenite, jalnice în iernatecul lor din docuri, unde se îndeasă unele în altele boturile negre nemişcate, lungile catarge prin funiile cărora cântă crivăţul de iarnă grea, nemiloasă. 

Ici şi colo, se mai vede câte un chip rătăcind leneş pe puntea îngheţată, ori câinii păzitori latră furios către cel mai mic zgomot şi cea mai mică tresărire în aceste mari întinderi albe, mute şi moarte. O uşoară pogorâre şi eşti într-o Dunăre tot aşa de împietrită ca şi ţărmul. Prin această alunecare a saniei, ai ajuns pe o apă care nu poate înghiţi în adâncurile ei de 10 – 20 de meri ci te sprijină răbdătoare pe ţestul ei de gheaţă sigură“.

Marele istoric povestea că în marea de pustietate albă se văd doar „Bordeie de pescari părăsite, luntri strânse între păreţii de gheaţă, pe care se plimbă vântul aspru, jucându-se măiestru cu zăpada, din care face cornuri rotunzite, feţe uşor scrijelate, mici gheţare brăzdate, sfârtecături ca ale stalactitelor şi stalagmitelor din peşteri, horbote de tot subţiri, lucrate de-a minunea, pe care le va nimici o singură dezmierdare a bunului vânt cald ce are să vie. 

O singură dată avem pe cine întreba în această vijelioasă şi aspră pustietate, care aminteşte străbunele vremuri barbare, când luptătorii înfăşuraţi în blănuri, călări pe suferitorii cai de stepă, alergau lacomi de la sărăcia lor de-acasă către bogăţia împărăteştilor ţări din răsărit“.