Cum a reuşit Ion Creangă să reformeze învăţământul din România: a elaborat trei manuale şi o metodă de predare

Ion Creangă a fost nu doar un mare scriitor, ci şi un mare dascăl. El a elaborat două manuale destinate deprinderii cititului, dar şi unul de geografie, care au avut o largă răspândire şi erau foarte folosite în şcoli. Mai mult decât atât, Creangă a conceput şi o metodă de predare, prima de acest fel din România.

Activitatea prin care Creangă a fost cunoscut şi apreciat în timpul vieţii a fost cea de învăţător. Învăţământul din România era în suferinţă, în perioada lui Ion Creangă, din cauza pregătirii deficitare a cadrelor didactice. Titu Maiorescu vorbea despre situaţia şcolilor, înainte ca el să devină ministru al Instrucţiunii Publice: „Înainte de a avea învăţători săteşti am făcut şcoli prin sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţia publică”. Slaba pregătire a cadrelor didactice a fost dur criticată şi de alţi oameni de cultură ai vremii, cum ar fi Mihai Eminescu.

Ion Creangă s-a remarcat ca un dascăl cu o mare vocaţie şi devotament. Scriitorul a reuşit să conceapă un manual foarte util şi apreciat, pe care l-a folosit şi Mihail Sadoveanu. 
 

„Profesionist desăvârşit, activitatea didactică a lui Ion Creangă nu s-a rezumat doar la parcurgerea programelor şcolare. A realizat deficienţele existente şi s-a implicat activ în îmbunătăţirea metodelor şi tehnicilor de predare-învăţare. Adeseori a fost pus în situaţia de a completa programa şcolară venind la clasă cu teme noi şi material didactic de concepţie proprie. Experienţa acumulată cu proprii săi elevi şi rezultatele obţinute l-au încurajat să

împărtăşească propria reţetă de succes şi altora. Astfel, în şcolile româneşti şi-au făcut apariţia şi s-au impus peste tot manualele semnate de institutorul Ion Creangă, nu atât prin ordin ministerial – deşi au fost recomandări şi din această direcţie – cât, mai ales printr-un evident salt calitativ.

Cel mai important dintre ele a fost «Metoda nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei întîi primare», realizat împreună cu C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Receanu şi A. Simionescu, ieşit de sub tipar în 1868. A fost catalogat drept cel mai bun abecedar de până atunci, de fapt primul abecedar românesc modern, în grafie latină. De pe acest manual a învăţat şi Mihail Sadoveanu şi de aceea spunea că Ion Creangă i-a fost învăţător. Iată ce-şi amintea cunoscutul romancier: «Cu o clipă mai înainte eram ca în faţa unor hieroglife. Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii»“, arată Rocsana Josanu, în lucrarea „Ion Creangă – precursorul didacticii româneşti moderne“. 

Cum era structurat manualul lui Creangă

Manualul este riguros structurat. Partea I cuprinde literele mici de scris şi de tipar, iar partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.

A urmat un alt manual la care Ion Creangă a avut o contribuţie importantă. „În 1871, institutorul, împreună cu o parte din colaboratorii cu care lucrase la primul manual (C. Grigorescu şi V. Receanu), observând necesitatea de a crea un ajutor şi pentru elevii claselor mai mari, au scos de sub tipar a doua lucrare didactică: «Învăţătorul copiilor – carte de citire pentru celelalte clase primare». Ea este împărţită în patru capitole distincte: Partea întâi cuprinde descrieri ale obiectelor din jur, ale unor animale sau plante şi alte informaţii legate de lumea înconjurătoare. A doua parte conţine lecţii de intuiţie şi pilde. În al treilea capitol sunt inserate noţiuni de ştiinţele naturii. În ultima parte predomină textele inspirate din istoria românilor. Cartea a fost la fel de bine primită ca şi precedenta, deşi conţinea multe neologisme, pe care Creangă însuşi a avut grijă să le explice, pentru a putea fi înţelese de către elevi“, mai precizează Rocsana Josanu, fost muzeograf  la Casa „Ion Creangă“.

Creangă a elaborat prima carte de metodică din ţară 

Cadrele didactice nu aveau o metodă după care să predea sau să le prezinte cele două manuale elevilor:
 

„Deşi aceste două lucrări au fost aprobate de ministerul învăţământului, mulţi învăţători nu cunoşteau încă noua metodă ori manifestau rezerve să o aplice în clasă. Astfel, după o inspecţie făcută în ţară în 1875, ministrul de atunci al învăţământului, Titu Maiorescu i-a trimis o scrisoare institutorului Creangă rugându-l să alcătuiască «un conducător sau o călăuză pentru învăţători, în întindere de cel mult 2-2,5 coale de tipar». Astfel, la sfârşitul anului 1875 a apărut «Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică», lucrare care poate fi considerată prima carte de metodică din ţară. În primele zile, învăţătorul trebuia să aşeze elevii în bănci, de la mic la mare, şi să încerce să-i cunoască, aflându-le numele şi cât mai multe informaţii despre rude, vecini şi modul lor de viaţă. Apoi, timp de o săptămână, el purta discuţii cu şcolarii despre ce este în jur, despre obiecte şi însuşirile acestora, aşezarea lor în spaţiu, etc. Toate acestea erau însoţite, în măsura timpului rămas, de exerciţii fizice, ieşiri în aer liber şi jocuri tradiţionale ale copilăriei. În săptămânile următoare începea deprinderea elevilor cu scrisul: se făceau diverse semne (liniuţe, bastonaşe, semicercuri, zale), apoi combinaţii de semne, pentru a le fi apoi mai uşor să treacă la alcătuirea literelor. De asemenea, se făceau exerciţii cu adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. Creangă menţionează foarte frecvent că toate aceste cunoştinţe trebuie introduse gradual, câte puţin în fiecare zi iar după fiecare oră copiii trebuie să aibă câte o pauză în care să se joace şi să facă exerciţii de dezmorţire a degetelor“, menţionează Rocsana Josanu.

Ce spunea Eminescu despre metoda introdusă de Creangă 

Şi Mihai Eminescu, multă vreme revizor şcolar, a lăudat noua metodă pe care o considera reformatoare:

Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură... Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”,

spunea Eminescu în „Raport asupra cărţii pedagogice «Poveţuitoriu la cetire prin scriere». 

A elaborat şi un manual de geografie 

În anul 1876 a apărut lucrarea „Noul metod de geografie elementară pentru clasele primare“ de A. Gorjan. După ce a studiat manualul şi a observat deficienţele, „Creangă împreună cu V. Receanu şi Gh. Ienăchescu s-au aşezat din nou la biroul de lucru şi, după trei ani, au tipărit Geografia judeţului Iaşi, în care sunt incluse hărţile plaselor, precum şi cea a întregului judeţ. Şi în acest domeniu, manualul a adus un suflu nou, o viziune diferită de predare a geografiei faţă de lucrările anterioare. (...) Această abordare a geografiei era diferită de tot ce se făcuse până atunci şi foarte utilă pentru elevi. Prin studierea materiei treptat pornind de la lucrurile bine cunoscute (poziţionarea unor obiecte din clasă, a clasei în cadrul şcolii ş.a.m.d.), se crea o înlănţuire logică uşor de înţeles şi de reţinut pentru copii“, mai scrie Rocsana Josanu.

.