Drama victimei dintr-un dosar cu autor necunoscut: „Este doliul vieţii ei“. Cum pot ajunge victimele să-şi facă singure dreptate dacă autorităţile nu acţionează
0Victimele dintr-un dosar cu autor necunoscut trăiesc adevărate drame, spun specialiştii, iar lipsa unui ajutor specializat poate duce, în unele cazuri, inclusiv la situaţii extreme, în care oamenii ajung „să-şi facă singuri dreptate“ dacă nu primesc ajutor.
Campania ”România infractorilor necunoscuţi”, iniţiată de „Adevărul“, continuă cu un articol în care Alin Leş, psiholog expert criminolog şi preşedintele Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică, Filiala Sibiu, explică prin ce trece victima unui dosar rămas cu autor necunoscut, drama pe care o trăieşte gândindu-se că persoana care i-a provocat traumele este încă în libertate.
Specialistul explică faptul că nimic forţat în a vorbi despre o adevărată dramă în cazul celor care sunt victime ale unor infracţiuni în care nu se cunoaşte autorul. „În acel moment este doliul vieţii ei, este un doliu faţă de propria ei persoană, faţă de părinţi de copii, de soţ, este un doliu faţă de societate, faţă de oamenii de la muncă, faţă de vecini şi de anturaj, cu alte cuvinte în momentul în care ai fost pusă la zid de actul infracţional şi de actul criminal, în speţă de violator, care te-a înjosit, luându-ţi intimitatea, şi în acelaşi timp tu nu mai eşti tu, acest lucru nu-l înţelege nici ajutorul din poliţie, nici mama, nici tata, pentru că ei nu au mai trăit aşa ceva, ca să poată să te înţeleagă pe tine“, îşi începe specialistul pledoaria.
Psihologul vorbeşte despre drama victimei de a fi neînţeleasă. „Se creează o mare prăpastie între tine şi ceilalţi, o prăpastie afectivă, emoţională, socială, cred că şi o prăpastie legal-juridică. Cu unele dintre victime este foarte greu să ajungi să declare la poliţie, să se facă un raport, să explice poliţistului, pentru că ştie cine este poliţistul, poate vărul, poate cineva din familie, şi ştie cum se pune problema, cum se vede şi cum se lucrează şi atunci spune: «Pentru ce să intru în aceste furci caudine de unde nu am să ştiu care va fi rezultatul»“, explică specialistul.
O nouă întâlnire cu agresorul
Gândul că te-ai putea întâlni pe stradă cu cel care te-a violat, spre exemplu, sau că acesta ar putea recidiva, duce la multe posibile reacţii din partea victimei. „Pentru fiecare victimă în parte contează semnificaţia pe care el o dă actului delincvenţial, din perspectivă criminologică este un act criminal, că e furt, că e tâlhărie, că este omor. În funcţie de valorile pe care le are victima şi de context, conjuctură, trăsătură de personalitate, ea poate avea un anumit model de răspuns. În momentul în care se întâmplă un act de viol, diferite femei vor putea reacţiona în diferite feluri. Unele femei pot să resimtă mânie, altele frică, altele pot mai departe să resimtă o identificare cu agresorul, altele culpabilitate, că din cauza lor s-a întâmplat actul de viol, pot să simtă iritabilitate pentru simplul fapt că nu s-a prins autorul, pentru că autorităţile nu găsesc soluţia potrivită, pentru că autorităţile mai mult sau mai puţin prioritizează cazul. Remuşcarea este un alt răspuns emoţional, pentru faptul că am fost împinsă să mă duc acolo, trebuia să nu mă duc, să-mi ascult instinctul. Izolarea este un alt răspuns comportamental, pentru faptul că îmi este ruşine. Există o relaţie între ele, o relaţie sau o corelaţie negativă, una o dă pe cealaltă“, spune Alin Lex.
Expertul vorbeşte despre mecanismele defensive. „Faptul că ştiu că nu se face mare lucru sau am în vizorul meu de experienţe faptul că ştiu că, dacă mă duc la Poliţie, nu se rezolvă mare lucru nici nu mă împinge mai departe, să ies în public. Din cauza stimei prefer să mă izolez pentru că am speranţa, în mintea mea, că obstacolul este mult mai uşor, mult mai facil de trecut decât în realitate. Reproşuri, autoreproşuri, critică, autocritică, sunt slabă, nu sunt ca celelalte care, uite, în caz de viol au mers la psiholog, la terapeut, au avut curajul să înfrunte problema, eu sunt slabă. Te autoînvinuieşti şi practic intri într-un cerc vicios“, explică specialistul.
Potrivit acestuia, „un răspuns comportamental ar mai fi apatia, o indiferenţă extremă faţă de realitate, nu mă mai interesează nimic, parcă totul este blurat. Ar mai fi fantezie sau reverie, un obstacol este mult mai uşor de trecut în imaginar decât într-un plan real şi atunci prefer să rămân într-o zonă a simbolicului. Şi mai sunt nişe cum ar fi ostilitate, nimic din ceea ce spui nu este bine, indiferent că eşti procuror, mamă, tată. De ce? Legea trebuia să mă protejeze, trebuia să fie de partea mea“.
Cum reacţionează victimele
În cazul unor victime ale unei infracţiuni rămasă cu autor necunoscut, reacţiile sunt diferite la femei comparativ cu bărbaţii, explică specialistul. Asta şi pentru că, spune Leş, creierele bărbaţilor şi ale femeilor sunt structurate anatomic altfel. O femeie este înclinată mai mult către simţul matern, către emoţie. În momentul în care un bărbat este agresat, în primul rând nu-i vine să creadă că el este agresat şi că poate să fie o victimă. În acel moment, mobilul lui nu este atât de mult a se expune autorităţilor, cât răzbunarea. Pe când femeia, din perspectivă emoţională, este mult mai mult vulnerabilizată şi vulnerabilităţile ei sunt mult mai mult expuse. Faptul că există câteva asociaţii de ajutorare a victimelor sau de pro-feminism este insuficient pentru ele.
„Am avut un caz de victimă violată de către propriul soţ. Această femeie a îndurat ani de zile, până când a spus că, dacă nu îl va părăsi, va lua cuţitul şi îl va înfige în gât. Au ajuns să se bată. Copiii lor, unul dintre băieţi, a sărit cu cuţintul la gâtul tatălui, tatăl i-a dat una, i-a crăpat capul. Du-te tu, ca mamă, şi umblă prin spitale cu el, o jumătate de faţă desfigurată, complicaţii, până când femeia a defulat totul într-o relaţie extraconjugală. La un moment dat, dacă nu ştii să manageriezi foarte bine aceste aspecte, ele pot degenera, iar tu, ca organ de cercetare, poţi contribui inconştient, indirect şi deloc voluntar la exacerbarea problemei. În loc să o rezolvi, în loc să o aplanezi, în loc să aduci victima într-un sector de proximitate şi de siguranţă, tu practic o îndepărtezi şi contribui în mod indirect la cifra criminalitiăţii în societate, într-un fel sau altul. Dacă nu contribui, măcar înlesneşti. Dacă nu înlesneşti, îţi rămâne amprenta de organ care nu prea ajută şi care este cam ineficient, de unde, din păcate, mai mult sau mai puţin, ajungi să-ţi şi meriţi adjectivele peiorative pe care ţi le aduce societatea şi nerespectul din partea întregii societăţi. Tu spui acolo foarte bine, „Siguranţă şi încredere“, asta este deviza. Păi de unde siguranţă şi de unde încredere?“, spune Alin Leş (foto sus).
Din victimă, agresor
În cadrul actualului sistem de ordine şi siguranţă, fie că vorbim de poliţii sau de parchete, există prea puţin puţin personal specializat pentru această categorie de victime. „Ca să poţi să dai răspunsuri victimelor trebuie să fii specializat în mai multe direcţii – în psihologie clinică, să ai competenţă pe psihoterapie, că trebuie să ai cunoştinţe de criminologie, de victimologie, de drept penal, plus că trebuie să ai cunoştinţe despre bunul mers al instituţiei din care faci parte şi în special a biroului din care faci parte. Cel puţin la ora actuală în România eu unul încerc să spun acest lucru că suntem destul de deficitari. Îţi trebuie nişte abilităţi, cineva care a lucrat la rândul lui în străinătate sau în România cu astfel de cazuri“, adaugă Leş.
Cât de eficiente sunt campaniile de prevenire în astfel de cazuri? În foarte multe situaţii, acestea includ recomandări extrem de simple, banale, lipsite de profunzime - unele dintre ele, trecute pe câteva pliante, lucruri pe care le găseşti şi la o căutare simplă pe internet.
„Încearcă să fie foarte eficienţi raportat la numărul de oameni care sunt, la cazurile care vin unele peste altele, la specializările lor, la directivele de sus şi la priorităţile care sunt impuse practic de sus, încearcă să fie cât mai eficienţi la numărul de reprezentanţi pe care îl au în sistem. De ce aş fi profund cu dumneavoastră reporterul, cu dumneavoastră victima, dacă eu nu sunt profund? Ca să fiu profund înseamnă că trebuie să fiu pasionat, să mă mâne ceva, motivaţiile mele interne şi externe. Ca să ajung undeva şi să fiu profund trebuie să am o ţintă şi asta înseamnă că în fiecare zi fac câte ceva să ajung acolo, construiesc. Dar dacă nu am ţinte, nici la nivel personal, nici la nivel instituţional, cum să ajung acolo? Ţintele le fac cât mai sus ca să mă provoc pe mine cât mai mult. Dacă am ţinte joase, şi randamentul va fi ca atare“, spune Alin Leş.
„Şi dacă aş fi foarte dedicat ca şi subaltern, dacă omul de deasupra mea nu este suficient de dedicat, cum aş putea să ajung mai departe la excelenţă? Că până la urmă de ce nu vorbim de excelenţă? Vorbim de exemplu de cazul New York sau Chicago, acum câţiva ani, când au avut rată de criminalitate 0, Chicago cred, unde cifra criminalităţii este fantastic de mare, şi au ajuns cu ea la 0. De ce? Pentru că ţi-ai propus asta, ai tras spre asta şi ai dovedit că se poate asta. Practic, ai vrut excelenţă, nu la nivel atât statistic cât şi la nivel de intervenţii.
Că, de exemplu, la nivel de victimă, dacă tu nu ajungi la un consens cu viziunea victimei şi nu ajungi cumva să o faci să înţeleagă nişte aspecte, s-ar putea ca ea la rândul ei să devină agresor. Este un alt aspect al femeii care din victimă devine agresor. Azi, tu, ca organ de cercetare, mă trimiţi acasă că n-ai ce face cu mine. Mâine, când vin să depun plângere sau vin să-ţi spun, iarăşi nu mă bagi în seamă. Lasă că îmi rezolv eu singură problema. Şi o rezolvi, că e o înjunghiere, că e un omor, că e un dat cu maşina peste şi o rănire, pentru că, dacă societatea nu e cu mine, dacă viziunea societăţii nu e cu mine, dacă legea nu mă ajută, încerc cumva să ies la suprafaţă. Toate aceste lucruri pe care vi le-am spus eu sunt efectiv criminologie şi psihologie criminologică curată. Din păcate aceste lucruri nu le avem la nivel de curriculă de facultate de psihologie, de drept, de asistenţă socială“, încheie specialistul.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
