Cel mai vârstnic român decorat de familia regală a murit în ziua în care a împlinit 109 ani FOTO VIDEO
0Vâlceanul Constantin Herțoiu a fost cea mai vârstnică personalitate care a primit vreodată o distincție regală românească, pe când avea 106 ani, dar nu și cel mai în vârstă veteran de război din România.
Nea Dinu, așa cum lumea îl cunoștea, se număra printre cei mai în vârstă veterani de război din România, clasamentul fiind condus tot de un vâlcean: Ilie Ciocan din Galicea, care ar urma să împlinească la finele lunii mai 110 ani.
Era însă cel mai în vârstă locuitor al Țării Loviștei și al Văii Oltului. Dinu Herțoiu, din Câineni – Vâlcea, a murit chiar în ziua în care a împlinit 109 ani.
Locotenent-colonelul în retragere care a luptat la Odessa, Sevastopol, Stalingrad, și a trăit șase ani în lagărele din fosta URSS, rămâne însă cel mai în vârstă beneficiar al „Medaliei Regale pentru Loialitate” conferită de Majestatea Sa, Principesa Margareta, Custodele Coroanei, „în semn de recunoștință pentru greutățile pe care le-a suferit în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe front și în captivitatea ce a durat șase ani”, dar și pentru că era „un susținător al democrației și al Coroanei în țara noastră”. Decorația a primit-o personal, în cadrul unei festivități derulată la la Palatul Elisabeta din București în toamna lui 2020.
„Am mai pierdut un erou”
„Cu deosebită tristețe am aflat că am mai pierdut un erou, în ziua în care veteranul de război locotenent-colonel în retragere Constantin Herțoiu ar fi împlinit vârsta de 109 ani. Reprezintă semnificația unui ciclu complet, am putea spune, să-ți închei existența pe acest pământ în aceeași zi în care ai apărut pe lume. Însă ce existență! Un român autentic, mare cât istoria întregului nostru popor, care a strâns în el esența nației noastre și a definit caracteristicile cele mai frumoase ale bătrânilor noștri”, au anunțat pe rețelele de socializare reprezentanții Asociației Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități Vâlcea.
Sursa citată a mai menționat: „Existența veteranului nostru a ilustrat o minunată călătorie prin viață purtând în suflet dreapta credință în Dumnezeu, iubirea arzătoare de țară, cinstea și hărnicia. Am pierdut un om valoros, iubit de Dumnezeu, dar pentru familie și toți cei care l-au cunoscut rămâne recunoștința că l-am întâlnit și am fost contemporani cu unul dintre cei care au contribuit la scrierea istoriei noastre recente”.
„Rușii ne împușcau pe capete”
Avea doar doi ani când pe munții care străjuiesc Valea Oltului se dădeau lupte dintre cele mai crâncene, în Primul Război Mondial. Se născuse la 28 februarie 1914.
A fost prima dată când a păcălit moartea, scăpând ca printr-un miracol după ce un soldat străin a pătruns în casa părintească și a aruncat un cartuș în foc. Rănile i-au fost oblojite mai apoi cu „zeamă de balegă de măgar”, dar urmele acelei întâmplări le-a purtat întreaga viață. A reușit să treacă și peste tifos, iar la 22 de ani a fost înrolat în Armată, la Artilerie, fiind repartizat în Divizionul 6 Tunuri Munte din Brigada Vânătorilor de Munte.
A plecat în război la 27 de ani. A trecut Prutul pentru a elibera Basarabia, cu Divizia 3, apoi Nistrul, Niprul, Donul până la Volga. A luptat la Odessa, în Crimeea, la Sevastopol, în Caucaz, Cecenia și a ajuns până la Cotul Donului - Stalingrad. Doar câteva mii au supraviețuit aici din sutele de mii de români care au luptat în zonă, printre cei dintâi numărându-se și nea Dinu. „Rușii ne împușcau pe capete”, avea să povestească mulți ani mai târziu.
„Românii simțeau că nu e lupta lor”
A luptat cu rușii peste doi ani pe front, iar următorii ani i-a petrecut în lagărele din fosta Uniune Sovietică, până în 1948, când s-a întors acasă.
Pe front a păcălit moartea pentru prima dată în Câmpulung Moldovenesc, când a cedat locul de dormit din furgon unui camarad superior în grad. Apoi, când a trecut Prutul, a scăpat din nou pentru că nu se afla în linia întâi. Experiența s-a repetat și la Nistru, dar și în Crimeea, în iarna lui ´42, când s-a aflat printre soldații cărora li se dăduseră trei zile libere să petreacă... Doar că noaptea au fost încercuiți de ruși: „Mă împingea cu piciorul, să vadă dacă mai trăiesc”.
Pe de altă parte, avea să recunoască și că: „Românii simțeau că nu e lupta lor, că nu au ce căuta acolo”.
Iadul pe pământ: „Pe unii îi vedeam călare pe morți, tăiau carne și mâncau”
A căzut prizonier la Stalingrad. De aici a ajuns în Lagărul Ivanovka (actuala Ucraina - n.red.), unde o parte dintre camarazii săi a fost decimați de soldații ruși pentru că le mâncaseră porcii: „Au tăbărât pe porci, morți de foame, i-au rupt cu gurile!”.
A mărșăluit spre Siberia șapte zile și șapte nopți, perioadă în care și-a văzut camarazii devenind canibali: „Cum vedeam un cal cu picioarele în sus ne înfigeam dinții în el... Pe unii îi vedeam călare pe morți, tăiau carne și mâncau”.
A mărturisit că a preferat să mănânce mai degrabă excremente uscate și să bea apă cu sânge din bălți ori urina proprie, decât să urmeze exemplul camarazilor.
Umorul și rusa l-au salvat de multe ori: „Dacă nu învățai să ceri, mureai de foame”
În loc de Siberia a ajuns în Lagărul din Donbass unde a muncit timp de șase ani într-o mină de cărbune. Comanda un pluton de 300 de artificieri și a reușit să supraviețuiască cu 300 de grame de pâine, o cană cu ceai și o zeamă caldă. Când în aceasta mai găsea câte o legumă o savura de parcă era friptură. „Doar păduchii erau sănătoși” în lagăre, mai avea să-și amintească nea Dinu.
Din perioada în care nouă luni a fost comandant de brigadă la Marea Azov, i-au rămas în memorie mâncarea de ștevie și scrumbia. Simțul afacerilor, umorul și faptul că a învățat limba rusă în lagăr l-au salvat de la moarte în mai multe rânduri atât pe el cât și pe camarazii săi. „Dacă nu învățai să ceri, mureai de foame”, avea să-și mai amintească veteranul de război ori de câte ori era întrebat despre cum a reușit să supraviețuiască.
Pentru o verighetă de aur le dădea ofițerilor cinci kilograme de pâine, iar pentru un ceas tot de aur opt kilograme.
„Trebuia să devii criminal”
Limba și credința l-au salvat și de „injecția morții”. Printr-un miracol, deși i s-a făcut și lui „vaccin”, a supraviețuit. Paznicii l-au scos din maldărul de morți în care căzuse, împins de o asistentă, alertați de strigătele sale.
Gol pușcă, din zăpadă s-a refugiat într-o sac plin cu rumeguș unde s-a ascuns de teama morții. Se gândea că dacă vine „doamna cu coasa” îl va găsi tot flămând. Atunci și-a dat seama de ce, noapte de noapte, soldații mureau subit pe capete.
N-a uitat nici de metoda cu care nemții își puneau capăt zilelor: săpunul întins pe pâine, cedând presiunilor celor care le aminteau non-stop că sunt doar niște criminali de război.
Constantin Herțoiu a mărturisit însă că a supraviețuit și pentru că a învățat să mintă, nerecunoscând că a luptat în linia întâi: „Trebuia să devii criminal. Dacă nu omorai, mureai. Mă judec pe mine”.
Nu și-a putut șterge niciun moment din memorie Katiuşa cu care rușii împrăștiau moartea în jurul lor, dar nici Volga plină de cadavre.
A menționat chiar că l-a salvat pe generalul Tudorancea Ciurea, la Cotul Donului - Stalingrad, convingându-l să nu recunoască faptul că e ofițer. Din acest motiv acesta i-ar fi promis că-i va da fiica de soție, când vor scăpa de lagăre.
Raiul de acasă
S-a întors acasă, în satul Câinenii Mici, din Defileul Oltului, abia în 1948. Sătenii îl priveau de parcă venise circul cu ursul: „M-aștepta lumea de parcă mă-nsuram. Și cu masa pusă”. Învățat să facă foamea, a considerat că a ajuns în rai.
La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Ioana, femeia alături de care a trăit peste jumătate de secol. Au avut împreună șase copii, dintre care astăzi mai trăiesc cinci. Soția i-a murit în urmă cu două decenii.
A recunoscut că pe front s-a iubit și cu o rusoaică, la fel ca mulți alții aflați în situația lui. A uitat însă de ea când a auzit că va fi eliberat.
A devenit străbunic de 13 ori. Aerul curat de munte, munca, dar și simțul umorului l-au ajutat să se bucure de o viață lungă alături de cei dragi. Și-a păstrat luciditatea şi memoria nealterate până în ultimii ani de viață.
„Eram învățați cu moartea. Moartea era prietenă bună”
Povestea oricui îl asculta despre ororile trăite în iadul de pe front (vezi video și galeria foto): „Eram învățați cu moartea. Moartea era prietenă bună”.
A păstrat mereu urmele nu doar psihice ale războiului, ci și pe cele fizice. „Am venit cu niște schije din război. Una încă o mai am în mână”.
Chiar și în pandemie și-a primit sprinten oaspeții, bucuros să vadă de fiecare dată că nu este uitat. Anul acesta, ca un făcut, însă, a fost serbat cu câteva zile înainte. Din imaginile postate de cunoscuți se vede însă că deja se stingea... Starea sa de sănătate s-a alterat de anul trecut încoace.
Înmormântarea eroului Constantin Herțoiu a avut loc joi, 2 martie, în comuna Câineni - Vâlcea, cu onoruri militare, în absența autorităților.
Se încarcă comentariile...
