Doctor în Istoria Islamului: „Emigranţii vor aduce cu ei parte din cultura lor şi astfel pot îmbogăţi cultura românească“

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, doctorul în Istoria Islamului Mihai Cernătescu vorbeşte despre cultura care l-a fascinat în anii peregrinărilor sale prin Iran şi despre atitudinea pe care românii ar trebui s-o adopte în faţa valului de emigranţi din Siria.

Mihai Cernătescu este nu doar profesor de limba persană pentru Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti şi pentru o fundaţie din capitală, ci şi traducător şi colaborator al Ambasadei Iranului la Bucureşti, organizator, prezentator şi traducător de evenimente culturale în România, iar în trecut a fost şi colaborator al Ambasadei României la Teheran.
 

În urmă cu 12 ani, tânărul profesor, acum în vârstă de 37 de ani, a obţinut o bursă care l-a dus în Iran. A învăţat limba persană într-un orăşel de provincie, pentru ca apoi să-şi obţină, la Teheran, masteratul şi doctoratul în istoria Islamului. Ani de zile a trăit printre iranieni, a ajuns să le cunoască şi să le iubească limba şi cultura, pe care, acum, vrea să le împărtăşească şi altora, prin cursurile gratuite organizate la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu" din Piteşti.  

De unde vine interesul dvs. pentru civilizaţia persană?

Interesul meu pentru cultura persană a venit în timp. Student fiind la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, am citit romanul „Vârtejul” de James Clavell care m-a fermecat. Atunci m-am „contaminat” de cultura persană şi nu am mai avut „leac”. Am răsfoit arhivele MAE şi toate bibliotecile publice în căutarea lucrărilor despre Iran. Lucrarea de licenţă care a urmat am dedicat-o Iranului, ca şi pe cea a masteratului, îmbinând pasiunea deja înflorită în mine şi cerinţele universitare. 

Aţi studiat la Teheran. În ce conjunctură aţi ajuns în Iran şi cum a fost acea perioadă?

Am citit tot ce am găsit în România despre Iran, dar au fost lucrări scrise de autori occidentali şi mi-a lipsit punctul de vedere al iranienilor despre istoria şi cultura lor. Am înţeles atunci că trebuie să merg acolo, printre iranieni pentru a aprofunda domeniul şi pentru a umple golurile lăsate de bibliografia occidentală. A fost greu să obţin o bursă bilaterală de studii, mi-a luat trei ani de zile, dar am reuşit. Eram militar în termen când a venit răspunsul solicitărilor mele repetate şi Ministerul Apărării Naţionale a dat dovadă de multă înţelegere faţă de situaţia mea, mi-au permis să renunţ la armată şi să îmi încep visul. Astfel am plecat în Iran. 

Am ajuns la Teheran în iarna anului 2003 şi, până în vara anului 2004, am învăţat limba persană intensiv la o universitate iraniană prestigioasă din provincie. Învăţam de dimineaţa până seara şi a fost foarte greu pentru că eram singurul student român din Iran. Zile întregi nu am schimbat un cuvânt în română. Nici Internetul şi nici telefoanele mobile nu erau atât de obişnuite ca astăzi. O dată pe săptămână, mergeam la poştă, îmi sunam familia şi trimiteam cărţi poştale prietenilor şi profesorilor din ţară. Mi se făcea câteodată atât de dor de România încât îmi venea să plec pe jos spre casă.
 

Au urmat apoi doi ani de zile (2004 - 2006) în care am obţinut masteratul în Istoria Islamului, la Universitatea Tarbiat Modarres din Teheran, având în clasă numai studenţi iranieni. Atunci mi-a folosit cunoaşterea limbii persane şi mi-am îmbunătăţit constant atât limba persană, cât şi cunoaşterea culturii. Mai mult decât atât, învăţând în capitală, s-a schimbat mult financiar situaţia mea, am lucrat ca traducator pentru o firmă românească care avea o filială la Teheran. Universitatea organiza excursii pentru studenţi, Ministerul Învăţământului Iranului organiza excursii pentru studenţii străini şi nu am pierdut niciuna. Toţi banii pe care îi obţineam, îi cheltuiam pe excursii şi plimbări în Iran, mi-a plăcut enorm ţara. Nici iranienii nu şi-au vizitat ţara atât de mult cât am făcut-o eu. Mi-am permis chiar să merg la conferinţe în Pakistan şi Armenia.

A urmat apoi doctoratul din 2006 până în 2012, tot la Teheran. Ministerul Educaţiei Naţionale nu mi-a continuat bursa românească şi am rămas numai cu bursa iraniană. Am lucrat însă ca traducător pentru Ambasada României la Teheran şi m-am descurcat bine financiar, ba chiar mi-am permis o excursie superbă în India.

Iranienii au două vieţi, una în particular şi una în public, justificată de rigorile tradiţionale şi de religia islamică. Pentru a cunoaşte acest popor, trebuie să le cunoşti amândouă vieţile şi niciodată nu am spus “NU” unei invitaţii. Am fost la înmormântări, la nunţi şi la toate evenimentele organizate atât de Statul Iranian, cât şi de prietenii mei. Mi-au plăcut iranienii în principal pentru că sunt oameni sinceri şi pentru că îşi preţuiesc atât de mult cultura. Au fost atât de calzi şi primitori cu mine încât nu pot spune că m-am simţit un străin creştin într-o ţară musulmană. Fiind eu însumi o persoană înclinată spre frumuseţea sufletească, spre istorie şi cultură, mai sensibil, m-am potrivit cu ei. Mi-a mai plăcut mult faptul că iubesc poezia; îi auzeam când spălau vasele la bucătăria căminului studenţesc; când aşteptau autobuzul în staţie; când treceau printr-un moment mai greu şi găseau alinarea în poezie. Chiar şi la televizor sunt concursuri de versuri, o persoană spune o strofă şi concurentul următor trebuie să continue o altă strofă ce începe cu ultimele cuvinte.

Care este cel mai mare câştig al acestei experienţe?

Accesul la o cultură milenară atât de bogată încât niciodată nu poţi spune că o cunoşti suficient. Aş putea vorbi despre iranieni şi cultura lor o zi întreagă şi nu aş putea spune tot ce ştiu şi ce simt. Toţi marii năvălitori ai Orientului i-au ocupat şi stăpânit, dar superioritatea culturii persane şi dragostea poporului iranian faţă de limba persană au făcut ca acest popor să locuiască încă Podişul Iranian. 

Aveţi şi dezamăgiri legate de acea perioadă?

Am chiar mai multe dezamăgiri, dar două sunt principale. Am stat nouă ani din viaţă departe de familia mea şi am pierdut evenimente importante. Mai regret că nu am vizitat Irakul când am avut oportunitatea să o fac.

V-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi în Iran? Aţi fi găsit resursele personale pentru a duce o viaţă acolo?

Scopul meu a fost întotdeauna să îmi aprofundez studiile în Iran şi să mă întorc în România, nu mi-am dorit să rămân. Cred că dacă m-aş fi căsătorit cu o iraniancă poate aş fi rămas, dar chiar şi aşa, probabilitatea e mică. M-am descurcat destul de bine în această ţară, atunci când abia puteam spune câteva cuvinte. În urmă cu o săptămână am fost în Iran, căci mi se făcuse tare dor; cine a fost în Iran rămâne fermecat şi îşi va dori întotdeauna să se întoarcă. 
 

E drept că iubesc Iranul, dar iubesc România încă şi mai mult. Cred că sunt mai folositor societăţii româneşti prin cunoaşterea pe care o aduc, decât celei iraniene. În Iran sunt mulţi doctori în Istoria Islamului, dar în România sunt doar eu. Trăind nouă ani de zile în Iran mi-am adus aportul la promovarea culturală a ţării noastre. Lucrarea de dizertaţie la masterat, lucrarea de doctorat şi mai multe articole publicate în Iran au fost despre români; am analizat istoria musulmanilor turco-tătari din Dobrogea şi am adus mediului universitar iranian istoria lor. Cum promovez acum cultura persană, am promovat atunci cultura română. Am fost în toate satele şi oraşele Dobrogei şi, mulţumită acestei burse în Iran, am ajuns să cunosc această minoritate etnică şi religioasă română.

Când v-a venit ideea organizării unor cursuri de limba persană la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” şi ce v-a determinat să aveţi o iniţiativă în această direcţie?

Întors în ţară, Ministerul Educaţiei Naţionale mi-a echivalat diplomele obţinute, dar nu mi-a oferit şi locul de muncă promis, conform contractului de bursă. Dezamăgirea a continuat; Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, care mă sprijinise să obţin bursa, nici nu mi-a acordat măcar un curs opţional să îmi arăt pregătirea. Am primit acelaşi răspuns şi de alte universităţi, dar nu aveam nicio aşteptare din partea lor şi nu m-a durut atât de mult.

Am găsit înţelegere însă la Biblioteca Judeţeană Argeş şi, din anul 2012, predau limba persană şi civilizaţia orientală. Am nevoie de aceste cursuri, pentru că trebuie să răspund corectitudinii poporului iranian care m-a primit atât de sincer. Apoi, am nevoie de predarea limbii persane, să nu uit limba, căci nu prea am cu cine vorbi în mod frecvent. Mă motivează faptul că găsesc oameni care vor să o înveţe, care îşi doresc să cunoască o cultură nouă şi îşi fac timp să participe la orele mele. Mă mai motivează şi cele trei cursante ale mele pe care le-am trimis la cursuri de vară în Iran şi s-au întors încântate. Mă motivez şi eu pentru că văd cât am învăţat în trei ani, învăţând pe alţii cultura şi limba persană. Cursurile se adresează persoanelor care vor mai mult de la ele însele. Indiferent de vârstă, toţi argeşenii sunt bineveniţi şi cursurile sunt gratuite. Motto-ul meu profesional este: “O limbă rară, o şansă în plus!”

Cum priviţi criza refugiaţilor din perspectiva unui profesor şi a unui om care a avut contact cu lumea Orientului Mijlociu?

Criza refugiaţilor este o tragedie, strămoşii acestor emigranţi au pus bazele civilizaţiei umane şi au creat religia în care credem şi noi românii. Din păcate nu pot face nimic legat de asta, pot însă sfătui statul român să îşi primească cota atribuită de UE şi să se comporte corect faţă de cei care vor alege să rămână în ţara noastră. Banii cheltuiţi de stat pentru ei nu înseamnă nimic în comparaţie cu sumele vehiculate în oricare din marile dosare de corupţie. În schimb domnul Arafat a pus serviciul SMURD pe picioare şi a salvat atât de multe vieţi ale noastre.  
 

Aceşti emigranţi vor aduce cu ei parte din cultura lor şi astfel pot îmbogăţi cultura românească. Ştiu că se poate trăi şi fără “O mie şi una de nopţi”, fără Alladin şi covorul lui fermecat; dar se poate mai bine cu ele şi cu multe altele care ne sunt necunoscute încă. Să ne gândin numai câte cărţi vor traduce din cultura lor orientală şi islamică. Vor aduce feluri de mâncare care ne sunt încă necunoscute şi vor găti carnea de oaie extrem de bine. Vor aduce muzică şi obiceiuri care ne vor îmbogăţi cultura românească deja afectată de globalizare.

Secolul trecut, am mai avut emigranţi armeni, coreeni, chilieni, greci şi ne-am descurcat foarte bine. E drept că ei nu sunt musulmani, dar putem convieţui armonios pentru binele mutual. Eu le cunosc şi istoria şi cultura şi religia şi văd o oportunitate pentru România să îi primească. În fond, nu ţine de ţara noastră să îi primească sau nu, aşa că dacă tot vin, să câştigăm cât mai mult din asta. Să îi transformăm în români patrioţi aşa cum am făcut cu turcii şi tătarii musulmani după Războiul de Independenţă; este Dobrogea plină de monumente ale eroilor căzuţi pentru patrie în Primul Război Mondial şi numele săpate în piatră arată limpede că musulmanii au luptat împreună cu românii pentru apărarea ţării. Ba chiar, în lupta de la Turtucaia, au luptat împotriva oştilor Imperiului Otoman cu care erau fraţi şi în credinţă şi în limbă.
 

Chiar faptul că sunt musulmani îl văd ca o oportunitate, căci s-a umplut România de biserici goale. Biserica Ortodoxă Română nu plăteşte taxe, s-a îmbogăţit şi s-a detaşat total de societate şi de omul simplu, nu mai răspunde nevoilor lui. Poate pusă în faţa unei provocări, se va trezi şi îşi va întoarce privirea către oameni şi nu către ziduri. În fond, Islamul este un Creştinism reformat şi credem împreună în acelaşi Dumnezeu; putem lua multe lucruri bune din dogma islamică. Exemplu: preotul musulman nu iartă păcatele credincioşilor, nu se interpune între credincios şi Dumnezeu; viaţa religioasă poate funcţiona şi fără cler.
 

Celor care vor intra în contact cu emigranţii, le dau sfatul ca înainte să îi cunoască şi apoi să îi judece. Stă în firea noastră să fim buni faţă de cel aflat în suferinţă şi cred că mai mult decât oricând trebuie să dăm dovadă de bunătate şi toleranţă. Că nu puţini români au emigrat în Occident pentru o viaţă mai bună şi ştim cât e de greu printre străini.