De la Bucureşti la Câmpulung. Povestea primei şcoli de învăţători din Muntenia
0
Înfiinţat la Bucureşti din ambiţia Regelui Carol I de a avea în ţară instituţii publice de elită şi mutat mai apoi în Câmpulung Muscel, Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I“, cum este numit astăzi, a reprezentat cea dintâi instituţie de învăţământ din Muntenia specializată în pregătirea învăţătorilor
Convingerea fermă a Regelui Carol I că puterea unui stat modern se măsoară mai ales prin gradul său de cultură a dus la înfiinţarea, în anul 1867, la Bucureşti, a unei Şcoli Normale pentru pregătiri specializate ale învăţătorilor şi învăţătoarelor.
„Întrucât Şcoala Normală de la Iaşi nu putea şcolariza suficienţi învăţători, în octombrie 1867, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la acea vreme, Dimitrie Gusti, înainta domnitorului Carol I un raport prin care propunea constituirea unei comisii de pregătire a lucrărilor pentru organizarea unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti la Bucureşti. La trei zile distanţă, pe 20 octombrie 1867, Domnitorul Carol semna decretul prin care era numită respectiva comisie“, explică, pentru „Weekend Adevărul“, prof. Adrian Săvoiu, fiul a doi dintre profesorii care şi-au legat numele de renumitul colegiu. O lună mai târziu, în noiembrie 1867, avea loc, pe str. Academiei, la nr. 13, într-o clădire de împrumut, deschiderea cursurilor Şcolii Preparandale din Bucureşti. Se inaugura, astfel, prima şcoală din Muntenia pentru pregătirea învăţătorilor. Dar pe cine avea să şcolească această instituţie? Aducerea, aici, a cursanţilor a fost rezolvată cu mobilizarea prefecturilor din ţară.
Criteriile după care erau selectaţi cursanţii
Anterior, ministrul Dimitrie Gusti transmisese, prin telegrame, tuturor prefecţilor din ţară dorinţa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de a se alege din fiecare judeţ câte doi tineri destoinici care să urmeze cursurile şcolii de învăţători de la Bucureşti. „Tânărul selectat pentru a deveni învăţător trebuia să îndeplinească următoarele criterii: să fie fiu de ţăran născut şi crescut în mediul rural, să nu fie mai mic de 16 ani sau mai mare de 18 ani, să fie absolvent a patru clase primare cu notă eminentă, să aibă o sănătate deplină“, explică profesorul Adrian Săvoiu.
Candidaţii aleşi care întruneau aceste calităţi aveau să treacă printr-o comisie formată din preşedinte (prefectul judeţului), institutorul celei mai vechi şcoli publice din oraş, un delegat al Consiliului permanent judeţean şi un medic. „Candidatul selecţionat trebuia să aducă o declaraţie din partea tatălui prin care acesta se angaja ca fiul său să urmeze cursurile şcolii până la absolvire, iar după absolvire să rămână cel puţin şase ani la postul unde a fost repartizat“, mai spune profesorul.
Din nevoia de creştere a abilităţilor de predare ale cursanţilor, în 1882 a fost înfiinţată şi Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală „Carol I“, unde elevii îşi puteau perfecţiona capacitatea de a preda. Cu toate că această nouă şcoală era anexată Şcolii Normale, ea funcţiona ca o instituţie independentă, cu o conducere proprie.
Absolvenţii promoţiei 1872 a Şcolii Normale Carol I din Bucureşti. Pe primul rând, directorul George Radu Melidon (centru) şi instructorul militar (în dreapta), subdirector al şcolii
Cum s-a ajuns la mutarea Şcolii Normale „Carol I“ la Câmpulung
În tot acest timp scurs de la înfiinţarea Şcolii Normale „Carol I“ apăruseră unele dispute care porneau de la faptul că majoritatea tinerilor şcoliţi în Capitală pentru a deveni învăţători mergeau să profeseze, după absolvire, la sate, într-un mediu cu totul diferit de cel în care fuseseră formaţi. Apăruse întrebarea dacă nu cumva mai practic ar fi fost ca elevii normalişti să studieze într-un loc mai apropiat de cel în care urmau să predea. Exista însă şi o rezistenţă la această idee, venită din partea celor care considerau că cel mai potrivit rămâne totuşi Bucureştiul. Aceste dispute au făcut ca momentul construirii unui sediu propriu pentru Şcoala Normală „Carol I“ să tot fie amânat.
Soluţia au găsit-o, în 1887, cu prilejul unei călătorii prin ţară a lui Dimitrie Sturza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, şi a lui Spiru Haret, secretarul ministerului, care au considerat că cel mai potrivit loc pentru construirea unui local propriu al Şcolii Normale ar fi Câmpulung, loc care avea şi calitatea de a fi cu importanţă istorică şi tradiţii culturale, dar şi pe aceea de a se afla mai aproape de mediul în care urmau să profeseze viitorii învăţători.
Suvenir din Câmpulung. Şcoala Normală cu Flămânda. Carte poştală ilustrată, Editura Librăriei N. Manolescu, Câmpulung, 1902
Construirea clădirii proprii a Şcolii Normale „Carol I“ a început câţiva ani mai târziu, în 1892, când, în prezenţa ministrului Instrucţiunii Take Ionescu şi a autorităţilor locale, antreprenorul italian Giovanni Batista Dreina a aşezat piatra de temelie a viitorului sediu al instituţiei.
Şcoala Normală Carol I din Câmpulung. Elevii anului II împreună cu unul dintre profesori (1910)
„Clădirea a fost ridicată după proiectul marelui arhitect Ion N. Socolescu, preşedinte al Asociaţiei Arhitecţilor din România. În 1896, noua Şcoală Normală din Câmpulung îşi deschidea porţile cu un personal didactic preponderent nou. Elevii care începuseră cursurile la Bucureşti erau mutaţi la Câmpulung, terminându-se astfel etapa bucureşteană din istoria instituţiei“, mai spune profesorul Săvoiu.
Sala de gimnastică a Şcolii Normale. Câmpulung. Carte poştală ilustrată, cca 1910. Elevii din Societatea de gimnastică ”Şoimii” lucrând sub conducerea profesorului Teodor Vasilescu
Transformată în cazarmă şi sanatoriu german
Un rol important în organizarea activităţii didactice a Şcolii Normale „Carol I“ după mutarea la Câmpulung l-a avut directorul Ilarian Velculescu, care a condus instituţia mai bine de două decenii. „Sub conducerea sa au fost organizate ferma, brutăria şi parcul şcolii, au fost înfiinţate mai multe societăţi şcolare, iar instituţia întreagă s-a contaminat parcă de elanul acestui desăvârşit administrator şi pedagog. În toamna lui 1916, oraşul Câmpulung a fost ocupat de trupele germane, iar Şcoala Normală a trebuit să-şi suspende cursurile şi a devenit cazarmă şi sanatoriu german“, mai spune profesorul.
Abia după 1920, când urmele războiului s-au mai şters, şcoala şi-a reluat avântul. Profesorul Adrian Săvoiu spune că anii de prosperitate economică din perioada interbelică au făcut din Şcoala Normală „Carol I“ o şcoală-fanion a învăţământului pedagogic românesc. „Prin profesorii eminenţi, unii cu doctorate, prin respectul elevilor pentru dascălii lor şi încrederea în aceştia, Şcoala Normală Carol I a devenit probabil cel mai performant lăcaş de educaţie pentru învăţători din România. Nici măcar cel de-Al Doilea Război Mondial, care a ocolit prin distrugerile lui Câmpulungul şi, implicit, Şcoala Normală, nu a perturbat această etapă de dezvoltare spectaculoasă a şcolii. Totuşi, zeci de absolvenţi ai şcolii, învăţători plecaţi pe front direct de la catedră, s-au jertfit în marea conflagraţie, ca şi în cea precedentă“, mai spune profesorul muscelean.
Şcoala Normală - Câmpulung. Fotografie de I. Munteanu (cca. 1943)
„Clanţa uşii îmi ajungea la creştet, iar plafonul mi se părea că este la cer“
Ambii părinţi ai profesorului Adrian Săvoiu un fost profesori ai acestei instituţii: mama sa a predat matematica, iar tatăl, limba română. De amfiteatrul vechii şcoli îl şi leagă pe apreciatul profesor una dintre primele sale amintiri: cel dintâi spectacol pe care l-a văzut, în anul 1959, când avea puţin peste 4 ani. La 58 de ani de la acest moment, în 2017, în acelaşi amfiteatru, profesorul Adrian Săvoiu a lansat albumul monografic Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I“ – Câmpulung Muscel. Iată cum povestea profesorul, în urmă cu câţiva ani, pe o reţea de socializare, impresiile primului spectacol la care asistase în viaţa sa:
„24 ianuarie 1959, Câmpulung. Am patru ani şi trei luni. Plec de acasă cu mama. Mă ia cu ea la şcoală. Nu ştiu cum e la şcoală, eu merg la grădiniţă. Intru pe o poartă din lemn şi străbat o alee lungă pavată cu nişte pietre albe, rotunde. La capătul ei văd o clădire uriaşă. Sus e un ceas. Înaintez alături de mama şi ajung în faţa uşii de la intrare. Clanţa îmi ajunge până la creştet. Mă agăţ de clanţă şi împing în uşă. Nu o pot deschide. Mama mă ajută. Intru într-un hol imens. Mă uit uimit în sus şi mi se pare că plafonul ajunge la cer. Urc apoi câteva trepte la stânga. Mama îmi spune că aici e cancelaria profesorilor.
Intru pe uşă şi văd o cameră uriaşă, cu o masă foarte lungă. În jurul ei sunt doamne şi domni foarte frumos îmbrăcaţi. Doamnele profesoare vin imediat spre mine. Îmi înalţ privirea către ele. Sunt dintr-odată înconjurat şi devin centrul atenţiei. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Mi se pun fel de fel de întrebări. Dau câteva răspunsuri, mă uit la mama şi o văd zâmbitoare, foarte fericită. Nu înţeleg de ce. După ce doamnele profesoare îşi mai potolesc din curiozitate, se apropie de mine şi câţiva domni profesori. Sunt mult mai rezervaţi decât doamnele. Toţi au haină şi cravată. Întrebările sunt mai potolite. Am scăpat!
Mama îmi spune că vom merge în amfiteatru ca să vedem o serbare. Stau lângă ea în primul rând. Nu ştiu ce se va petrece. Cortina se dă la o parte. Pe scenă vin câţiva oameni. Sunt foarte ciudaţi. Toţi au plete, bărbi şi mustăţi. Poartă nişte haine ţărăneşti. Încep să vorbească unii cu alţii. Nu înţeleg de ce arată aşa. Mă întorc şi mă uit în spate să văd cum arată cei din sală. Niciunul nu e precum cei de pe scenă. Bizar!
Ascult şi mă uit cu mare curiozitate spre cei din faţa mea. Tot nu înţeleg ce se petrece. Un detaliu îmi atrage atenţia. Feţele celor de pe scenă sunt parcă prea tinere în raport cu pletele şi bărbile uriaşe ce le poartă. Ceva nu se potriveşte. Apoi nici glasurile parcă nu se potrivesc cu vorbirea unor oameni în vârstă. Îl privesc pe cel mai apropiat de mine. Are un gât aşa de subţire şi un glas de copil. Unuia i se spune moş Ion Roată, altul ar fi un boier, alţii sunt nişte ţărani. Se vorbeşte despre unire. În mijlocul scenei e un bolovan uriaş. Moş Ion Roată vrea să îl ridice şi nu poate. Vin apoi câţiva ţărani şi îl saltă ca pe nimic. Sunt complet uimit. Cum să îl ridici într-o secundă? Am apoi o iluminare şi înţeleg dintr-odată. Cei de pe scenă sunt nişte elevi! Mi-e foarte clar acum că joacă nişte roluri cum ne pune şi pe noi educatoarea la grădiniţă. La urmă toată sala aplaudă.
Mama îmi spune că vine momentul cel mai important: corul. În amfiteatru se lasă o linişte deplină. Se dă din nou cortina la o parte, vine un domn profesor şi la un semn al lui elevii încep să cânte. După fiecare cântec se aplaudă. E o minunăţie! La urmă, domnul se întoarce cu faţa spre noi şi se înclină în aplauzele sălii. Mama mă întreabă dacă mi-a plăcut. Evident că da! A fost primul spectacol din viaţa mea la care am asistat“.
Se încarcă comentariile...
