Povestea barajului de la Bicaz, „şcoala“ hidroenergeticii româneşti. Destine mutilate şi lucruri puţin ştiute FOTO
0Şcoala hidroenergeticii româneşti, partea practică, a început în anii '50 ai secolului trecut, cu povestea barajului de la Bicaz. în Neamț. Sunt şi lucruri mai puțin ştiute despre construcţia colosului de beton.
În prima zi a lunii octombrie, acum 63 de ani, se consemna, la poale de Ceahlău, o premieră pentru România. La Bicaz, după ce vanele uriaşului baraj, a cărui construcţie a durat zece ani, fuseseră închise, pentru a forma acumularea, era produs primul kilowat. Ideea construcţiei colosului de beton a fost dictată de necesităţi stringente în ţară.
Era nevoie de electricitate şi locuri de muncă pentru oamenii care-şi reveneau greu după război şi foametea care a bântuit România în 1947. Ridicarea lui a a mutilat destine - aproape 20.000 de locuitori ai satelor (vetrele unora se află acum sub apă) de pe Valea Muntelui au fost „deportaţi“ în alte localităţi, sau au fost „urcaţi“ pe versanții unde nu ajungea apa.
În plus, la şantier s-a muncit în condiţii foarte grele, au fost folosiţi deţinuţi politici şi de drept comun, soldaţi, au fost foarte multe accidente (într-o explozie au murit peste 30 de persoane), dar a consemnat şi numeroase premiere pentru România, de neconceput pe atunci. Aici s-au şcolit viitorii hidroenergeticieni ai ţării, mai toţi tineri, unii abia ieşiţi din facultate.
Ei aveau să pună în practică cele învăţate la poale de Ceahlău la majoritatea barajelor de pe râurile României. Proiectul de la Bicaz a fost realizat de Dimitrie Leonida, renumitul inginer format la Şcoala Politehnică din Charlottemburg - Germania, constituind lucrarea sa de diplomă. Dorea să realizeze barajul de pe Bistriţa în perioada interbelică, însă a fost catalogat drept un visător. Peste ani, comuniştii i-au preluat ideea.
„Barajul e ca şi copilul meu, s-a născut în 1908. Forma, obiectul lucrării mele de diplomă. Atunci am fixat locul unde este astăzi şi locul unde s-a construit tunelul de aducţiune. Lucrarea înseamnă ani de muncă, cercetări, studii şi o luptă dramatică pentru înfăptuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927-1928, dar s-au pus toate piedicile inimaginabile ca să nu se înfăptuiască“.
Acestea sunt câteva din cuvintele spuse pe 30 decembrie 1960, de către Dimitrie Leonida, la inaugurarea hidrocentralei. Lucrările au început în 1950 şi s-au terminat peste 10 ani, apărând barajul, care şi astăzi este cel mai mare de pe râurile interioare ale ţării şi hidrocentrala de la Stejaru, la 14 kilometri de baraj, apa ajungând la turbine printr-un uriaş tunel săpat în munte.
„Murim fără munţi!“
Despre ce a reprezentat povestea barajului și Bicazul pentru generaţia lor îşi amintea cu ani în urmă profesorul universitar doctor George Alexandu Diacon şef de promoţie la Construcţii Hidrotehnice din cadrul Politehnicii Bucureşti, care la numai 25 de ani avea să devină cel mai tânăr inginer şef de proiect din ţară de la marile şantiere înfiinţate, el fiind trimis la barajul din Neamţ.
„Atunci, calea ferată se sfârşea la Piatra Neamţ. De acolo te urcai într-o căruţă şi mergeai pe drum de ţară, căutai apoi un plutaş de treabă să urci pe Bistriţa sau găseai un cal să străbaţii munţii. Bicazul era un sătuc la întretăiere de drumuri, colbuit, cu o crâşmă mai răsărită. Şansa Bicazului a constat în existenţa unui studiu făcut de profesorul Leonida, studiu important ca gândire largă“.
Acestea erau spusele profesorului Diacon, pentru Monitorul de Neamţ, rememorând: „Până-n ziua de azi mă întreb ce fel de încredere trebuie să fi avut oamenii aceia în noi, băieţi de 25 de ani, să ne pună să facem ceva ce nu se ştia a face în România. Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu conta că eram sau nu membri de partid, nu se uitau decât la ce ştiai. Şi aveam capetele pline de proiecte“.
O problemă în calea realizării barajului au fost muntenii încăpăţânaţi din satele riverane Bistriţei, plutaşi curajoşi şi destoinici. Refuzau să se mute din localităţile natale, care urmau să fie înghiţite de ape, pe dealuri sau în altele, stabilite de autorităţi. Înalţi oficiali au tot venit în zonă, au fost întruniri publice, dar oamenii erau categorici, argumentând că nu-i posibil ca Bistriţa să fie îndiguită total.
„Ne spuneau că nu putem opri Bistriţa. Atunci, mitropolitul a dat ordin să plece întâi bisericile. Şi-au plecat în lume, întâi bisericile şi după ele obştile. Numai credinţa i-a clintit pe răzeşi. Nu voiau pământ în Bărăgan, nu voiau nici la Neamţ, nici la Vaslui, nici la Huşi. Ziceau: «Acolo-i apă coclită, murim fără munţi!». Şi care au putut, au urcat casele sus, deasupra apelor“, îşi amintea inginerul Alexandru Diacon.
Detalii tehnice despre baraj şi lacul de acumulare
Chiar dacă a fost construit în anii 1950, specialiştii susţin că barajul de la Bicaz este extrem de sigur, fiind unul de „greutate“, rezistând presiunii apei prim masa enormă. Numai fundaţia are circa 40 de metri lăţime şi este turnată în stâncă. Nici seisme de peste 8 grade pe scara Richter, cam imposibile în ţară, nu-l „mişcă“, ar putea apărea fisuri sau scurgeri, dar atât.
Un alt secret al colosului este cel al materialului folosit. Betonul e unul de tip special, care la contactul cu apa se impermeabilizează. Iată şi alte date despre muntele de beton. Barajul are 127 de metri, lăţimea la bază fiind aproximativ cât înălţimea. Volumul de beton turnat depăşeşte 1.625.000 metri cubi, iar la temelie au fost excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă.
Barajul nu este unul monobloc, ci este format din 30 de ploturi (blocuri) separate şi este cel mai mare de pe râurile interioare ale României. Volumul acumulării este de 1.230.000 metri cubi, lacul are o lungime de 35 de kilometri, ocupând o suprafaţă de 3.300 hectare, fiind gândit cu folosinţe complexe, între care irigarea, împreună cu Siretul, a 300.000 ha de teren arabil.
Rolul lui este de a atenua viiturile de pe Bistriţa, alimentarea cu apă a unor fabrici de pe Valea Bistriţei până la Piatra Neamţ şi Bacău, contribuind şi la dezvoltarea turismului. Vanele barajului s-au închis (pentru a forma acumularea) şi au oprit definitiv cursul Bistriţei pe 1 iulie 1960, producţia de energie începând la 1 octombrie acelaşi an. Odată cu apariţia barajului lua sfârşit şi o ocupaţie cu tradiţie în zonă, plutăritul.
Se încarcă comentariile...
