„Jocul de-a poarca“, distracţia cu iz de hochei a copiilor români acum 150 de ani. „Fiecare din băieţi îşi are ciomagul său“
0Petre Ispirescu descrie jucăriile şi jocurile din copilăria sa în Bucureşti într-un volum apărut în 1885. Povestitorul scrie cum se confecţionau unele jucării şi cum se organizau jocurile între copii.
Scriitorul Petre Ispirescu descrie în volumul „Jucării şi jocuri de copii”, apărut în ziarul Tribuna din Sibiu în 1885, cum se jucau copiii în urmă cu mai bine de 150 de ani. Povestitorul explică ce jucării îşi confecţionau copiii din lucrurile pe care le aveau la îndemână şi cum se jucau când se întâlneau. Petre Ispirescu a cuprins în volumul său descrierea a şase jucării şi a 28 de jocuri despre care - într-o scrisoare din 27 ianuarie 1885 – scrie că se practicau în Bucureşti, în vremea copilăriei sale.
La categoria jucării, povestitorul arată cum se confecţionau „Sfîriitoarea”, „Bîziitoarea”, „Morişca, „Sfîrleaza”, „Praştia” şi „Puşcoacele”. La categoria jocuri, Petre Ispirescu descrie „Jocul de-a porumbeii”, „Jocul de-a feţele”, „Ineluş învîrtecuş”, „Jocul de-a bisericuţa”, „Bătaia în degete”, „Jocul de-a lepşa”, „Jocul de-a baba oarba”, „Jocul de-a baba Gaia”, „Jocul în trei armene”, „Ora, ora morilor”, „Jocul în cinci pietri”, „Jocul de-a turca”, „Jocul de-a cărămijoara”, „Jocul de-a calda”, „Jocul de-a craia încălecata”, „Jocul de-a iapa călare”, „Jocul de-a puiul”, „Jocul de-a poarca”, „Jocul în nuci”, „Jocul de-a ascunsele”, „Jocul de-a v-aţi ascuns”, „Zmeul”, „Arşicele”, „Jocul în bei-bun”, „Jocul în armean”, „Jocul într-a lui”, „Jocul în sbenghi”, „Jocul în armăsie”.
Mai jos, descrierea integrală a Jocului „de-a poarca”.
„Acesta este joc de băieţi. Se adună oricâţi băieţi voiesc să se joace. Fiecare din ei îşi are ciomagul său. Mai întâi pun vârful ciomegelor la un punct în pământ şi, învârtindu-se unul după altul apăsându-şi ciomagul în pământ, sapă o groapă adâncă ca de zece centimetri, pe care o numesc jir (în Transilvania se numeşte ciur). Fac apoi la deopotrivă depărtare una de alta, împregiurul jirului atâtea gropiţe câţi băieţi sunt, mai puţin una (aceste gropiţe în Transilvania se numesc rici). Aceste gropiţe sunt atâta numai de mari cât să încapa în ea capătul de jos al ciomagului. Ele nu sunt mai depărtate de jir decât atât cât să poată ajunge cu ciomegele de la gropiţă până la jir. Se alege un os, genunche de vacă, sau o bucată de ciolan, cât se poate mai gogoneţ, pe care îl numesc poarcă. Acum se alege cine să fie porcar, ca să ducă poarca la jir. Pentru aceasta unul din băieţi ia toate ciomegele pe amândouă mânile şi le aruncă pe deasupra capului, pe toate deodată la spate. Apoi, fără a se uita, se dă îndărăt până ce calcă pe unul din ciomege. Băiatul, pe al cărui ciomag a călcat mai întii, se face porcar. Ceilalţi băieţi prind fiecare câte o gropiţă şi pun într-însa capătul ciomagului. Unul din ei aruncă poarca la o depărtare oarecare, şi porcarul este dator să o aducă la jir, lovind-o cu ciomagul lui. Când se apropie de gropiţele băieţilor, el o duce încet şi o apără de loviturile lor, punând ciomagul dinaintea ei. Sunt unii aşa de dibaci că toţi ceilalţi băieţi voind să lovească poarca lovesc în ciomagul lui şi el duce poarca până o bagă în jir.
Atunci toţi băieţii sunt datori să-şi schimbe locul şi să ieie în stăpânire altă gropiţă. Cei mai iuţi de mână, pe întrecute, se fac stăpâni pe gropiţa vecinului punându-şi capătul ciomagului mai iute decât altul. Unul din cei mai molateci rămâne fără loc, şi acela se face porcar. Se întâmplă ca unii porcari, mai puţin îndemânateci, aducând poarca cătră jir, băietii ce pândesc ca să nu intre în jir, o lovesc dându-i-o înapoi departe, iar el, porcarul, nu izbuteşte să o aducă la jir. Atunci el strigă stătuta sau răsbătuta. Băieţii îşi lasă gropiţele, se apropie niţel de jir şi îşi plimbă ciomegele pe deasupra jirului, într-o parte şi în alta, hârjiind pământul cu vârful ciomegelor, spre a apăra groapa cea mare, adecă jirul, ca să nu intre poarca în ea. El, porcarul, aruncă poarca pe deasupra capetelor băieţilor în astfel de chip ca să cadă drept în groapa numită jir. Aceasta este singura dată când porcarul pune mâna pe poarcă; încolo tot cu ciomagul trebuie să o mâne. Băieţii se ţin bine şi nu lasă să intre poarca în jir, ci îi dă lovituri ţeapene, ca să se ducă cât de departe. Ceilalţi băieţi n-au voie să pună mâna pe poarcă niciodată. Dau ei lovituri în poarcă, dar în acelaşi timp se păzesc foarte bine, ca sa nu le apuce porcarul gropiţele; căci acela preste a cui gropiţă se face stăpân porcarul, punând într-însa capătul de jos al ciomagului său, acela zic, se va face porcar, şi jocul merge înainte. Astfel fiind, de multe ori porcarul, dacă este mai molatec şi nedibaci de a-şi mânui ciomagul, rămâne porcar cât ţine jocul. Acest joc îl joacă băieţandrii, căci este cam primejdios. De multe ori lovesc cu ciomegele, din greşeală, preste picioare mai cu seamă. (1885)”
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
