Video Viața în Valea Jiului, la 34 de ani după Mineriada din 1990. Orașele cărbunelui, pustii și vlăguite VIDEO

La 34 de ani de la Mineriada din iunie 1990, municipiul Petroșani din Valea Jiului, de unde mii de mineri au urcat în trenurile spre Capitală pentru a participa la violențele din Piața Universității - se înfățișează schimbat în mare măsură față de centrul minier care inspira atunci teamă multor români.

Orașul Petroșani. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Liniștea a cuprins fostele colonii minerești din municipiul Petroșani (video), cu case vechi și modeste, înșiruite de-a lungul străduțelor din jurul gării.

Aici, din loc în loc clădiri părăsite, unele ruinate, amintesc de anii de existență ai minei Dâlja, închisă în 1998, la un an după ce o explozie în subteranele ei a ucis 19 oameni.

Mai aproape de gară, în fostul cartier al ceferiștilor, cu case vechi de peste un secol, atmosfera este la fel de monotonă. Un tren de călători și câteva trenuri de marfă ocupă un mic spațiu pe numeroasele linii ferate ale stației CFR Petroșani (video).

Până la începutul anilor ‘90, peste zece milioane de tone de cărbune erau transportate anual prin gara din Petroșani, iar zilnic, mii de muncitori se înghesuiau pe peroanele acum pustii ale acesteia în așteptarea trenurilor de navetiști.

O veche pasarelă metalică leagă peste liniile ferate, vechile colonii din Petroșani de centrul municipiului. Pe aleile sale, mărginite de blocurile ridicate în ritm alert în deceniile de comunism, amestecate cu clădiri de epocă, pot fi văzuți cel mai adesea, oameni în vârstă, ieșiți la plimbare.

Unii își amintesc cu nostalgie de vremurile în care întreaga economie a zonei se baza pe „aurul negru” din adâncurile munților. Despre mineriadele din anii ‘90 vorbesc mai puțin.

„Minerii au clădit acest oraș, în peste un secol și jumătate, însă acum au mai rămas câteva sute de oameni angajați la mină, dintr-o populație de peste 40.000 de locuitori. Orașul se sprijină acum pe foștii mineri, acum pensionari”, spune unul dintre aceștia.

→

Imaginea 1/20: Municipiul Petroșani Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (5) JPG

În Valea Jiului, patru mine de cărbune au mai rămas în activitate, doar soarta lor a fost pecetluită.

Minele Lonea și Lupeni (video) vor fi închise în următoarele luni, iar exploatările din Livezeni (Petroșani) și Vulcan își vor reduce activitatea treptat, până la închiderea lor definitivă, programată în jurul anului 2030. Mai puțin de 2.000 de oameni din Valea Jiului mai lucrează în minerit.

„Niciunul dintre actualii mineri nu era angajat în minele de cărbune din Valea Jiului în 1990, în timpul mineriadei din 1990. Au fost vremuri pe care puțini dintre cei care le-au trăit cred că mai vor să și le amintească. Viața de miner nu s-a schimbat, însă, prea mult față de acele timpuri, cel puțin în ce privește condițiile din mină. Și acum sunt probleme, ne lipsesc materiale, echipamente, condițiile sunt grele, iar salariul de până la 5.000 de lei pe care îl iau, muncind în subteran, nu este îndestulător pentru o familie cu un copil mic. Dar ce altceva putem face aici?”, spune un tânăr miner.

Mineriada din iunie 1990

În 13 iunie 1990, cel puţin zece trenuri de călători, unele cu câte 15 vagoane, au fost puse la dispoziţia celor aproape 20.000 de mineri din Valea Jiului şi a muncitorilor aduşi din mai multe zone ale ţării la acţiunile de opresiune împotriva celor care manifestau în Piaţa Universităţii, împotriva Guvernului.

Trenurile pline cu mineri au plecat din gara Petroșani, spre București, iar a doua zi dimineața, ocupanții lor, mulți dintre ei înarmați cu bâte au descins în Piața Universității din București, pentru a participa la reprimarea brutală a manifestanţilor din Piaţa Universităţii.

„A fost o nebunie totală. Minerii au fost victimele manipulării şi dezinformării. Le-am spus să nu meargă la Bucureşti, dar nimeni nu m-a ascultat. Mineriada ne-a adus cu 10 – 15 ani în urmă, din punct de vedere economic. Am ajuns să fim catalogaţi, din oameni harnici şi muncitori, drept oile negre ale ţării”, relata un fost lider sindical al minerilor.

Acțiunile violente au avut drept consecinţe, potrivit procurorilor care au instrumentat dosarul Mineriadei din 1990, moartea prin împuşcare a patru persoane, vătămarea a peste 1.300 de oameni şi lipsirea de libertate abuzivă a altor peste 1.200 de oameni.

„Minerii aduşi în Bucureşti au devastat sediile partidelor politice nou-înfiinţate sau reînfiinţate după Revoluţia din decembrie 1989 şi care se aflau în opoziţie, locuinţele principalilor lideri politici din opoziţie şi sedii ale publicaţiilor de presă independente şi ale unor instituţii de învăţământ. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureştiului, sub pretextul că aceştia au legătură cu manifestaţiile din Piaţa Universităţii”, arăta Parchetul General.

În presa locală din Valea Jiului și în unele ziare naționale, acțiunile minerilor împotriva localnicilor din București au fost prezentate ca fiind acte de eroism.

„Guerilla urbană a încetat. În capitală e iarăşi linişte. Pe la miezul nopții, minerii sunt pentru locuitorii capitalei prezenţa cea mai frecventă. De cum au venit au împrăştiat şi dezarmat bandele de torţionari, bişniţari şi huligani, incendiatori ce au agresat şi terorizat Guvernul, Televiziunea, au dat foc sediului Poliţiei, au transformat centrul Capitalei într-un infern. La sediile PNL şi PNŢ c.d., în tocurile ferestrelor sparte stau minerii în ciorchine şi salută trecătorii. La sediul PNL au găsit mari sume de bani falşi, presa cu care erau tipăriţi, manifeste instigatoare. La sediul PNŢ c.d. au descoperit mii de seringi (bănuiţi pentru ce), valută, medicamente şi arme”, informa, în 16 mai 1990, ziarul local Cuvântul Liber, care își trimisese corespondentul în Capitală.

Mineriada din iunie 1990 a fost cea mai sângeroasă acțiune dintre cele șase mineriade din anii ‘90, pornite din Valea Jiului. Evenimentele au schimbat percepția multor români față de minerii din Valea Jiului, iar orașele din bazinul carbonifer au fost tot mai ocolite în următorii ani. Investițiile au stagnat, iar minele au fost închise treptat.

Odată cu ele, mii de oameni au părăsit Valea Jiului, populația celor șase orașe din sudul județului Hunedoara scăzând, în trei decenii, de la peste 150.000 de locuitori, la 100.000 de locuitori.

Orașele din Valea Jiului în 1990

La începutul anilor ‘90, oraşele din Valea Jiului au atras curiozitatea presei internaţionale, iar mai mulți jurnaliști s-au aventurat aici, pentru a relata despre viața localnicilor din cel mai „fierbinte” loc al României acelor ani.

„Petroşani, România (UPI) – La 6:30 p.m., primul autobuz dintr-un lung convoi intră huruind în oraş, ticsit de minerii cu feţele negre, întorşi din minele de cărbune. Autobuzul trece clătinându-se printr-o pădure mohorâtă ce se înalţă în faţa sa, înnegrită şi ea de praful de cărbune. Câţiva mineri coboară, alţii îşi continuă drumul spre centrul oraşului pentru a lua o băutură sau o masă caldă în restaurantele ponosite de pe strada principală. Acesta este Petroşaniul - inima mineritului din ţară, aflat în Valea Jiului din sud-vestul României”, informa corespondentul Agenţiei United Press International (UPI), într-un reportaj realizat în Petroşani şi publicat în presa din SUA în 24 iunie 1990.

Astfel se înfățișa una dintre scenele comune din viața de zi cu zi a minerilor din Valea Jiului.

Unii dintre cei intervievați despre participarea la mineriada din 1990 îi relatau jurnalistului că nu au direct invitați în Capitală, dar au urmărit la televizor manifestațiile din Piața Universității și, când au auzit apelului președintelui Ion Iliescu.

„Suntem lumina acestei lumi şi conştiinţa ţării”, relata liderul minerilor, Miron Cozma, citat în aricolul UPI.

Valea Jiului, înfățișarea dezolantă din 1990

În 1990, jurnaliștii occidentali găseau orașele din Valea Jiului, într-o stare dezolantă. Rafturile magazinelor erau pustii, benzina și motorina erau considerate bunuri de lux, iar penele de electricitate și avariile la rețelele de apă erau la ordinea zilei.

„În Petroşani, centrul regiunii miniere unde am petrecut şase zile lungi, la hotel nu era aproape deloc apă, duşul nu funcţiona, iar apa la toaletă nu se trăgea, dar am găsit un buchet frumos de flori sălbatice pe masă, iar staff-ul era amabil. Au suplimentat sticlele de apă minerală. În a treia zi, am stat la coadă la benzină în Vulcan, un oraş învecinat. Am aşteptat la rând aproape o oră. Era combustibil, dar nu exista electricitate pentru ca pompele să poată funcţiona. „Se întâmplă tot timpul”, mi-a spus un localnic, - aşa ne scot ei din minţi”, relata jurnalistul William McPherson, scriitor şi fost editor la The Washington Post, într-un reportaj realizat în Valea Jiului, în 1992.

Viața era sumbră în regiunea minieră, relatau alți jurnaliști occidentali, însă lipsurile bunurilor de consum afectau întreaga Românie, la aproape un an de la răsturnarea regimului Ceaușescu. În minele din Valea Jiului, situația era mult mai tragică decât la suprafață.

„Condiţiile de lucru din mina Livezeni sunt abominabile. Prin galeriile strâmte, sufocate de maşinării abandonate şi de cablurile electrice atârnate, echipamentul este transportat cu mâinile. Este prea întuneric pentru a verifica nivelul metanului, prea fierbinte şi prea mult praf negru de cărbune pentru a putea respira normal şi adesea prea strâmt pentru a putea sta în picioare. Un miner trece poticnindu-se şi murmurând un „noroc bun” către colegii săi. 90 de oameni şi-au pierdut vieţile în ultimul an în minele din Valea Jiului”, informau jurnaliştii britanic Victoria Clark şi Nick Thorpe, unui reportaj realizat în Valea jiului şi publicat în „The Observer” în 24 iunie 1990.

Liniștea a cuprins Valea Jiului

Primele mine de cărbune din Valea Jiului au fost închise la mijlocul anilor ‘90. Exploatarea minieră Lonea Pilier şi-a încetat activitatea în 1994, iar cinci ani mai târziu au fost desființate și Exploatările Miniere Câmpu lui Neag şi Petrila Sud. În anii următori au fost oprite minele Dâlja și Valea de Brazi, iar în 2006, Mina Aninoasa (video).

„În orașul Aninoasa, în locul minei închisă în 2006, au vrut să facă o zonă turistică, un parc, cu un trenuleț care să intre într-un tunel. Era și aia o variantă, care a rămas doar ca plan, dar tot mai bun era cărbunele. Măcar copiii noștri ar fi avut unde munci în Valea Jiului și nu ar mai fi plecat din România”, spune Laurențiu, un fost mecanic din mina din orașul Aninoasa.

Disponibilizările și restructurările au continuat, iar accidentele de muncă soldate cu numeroase victime au grăbit închiderea unor mine care au funcționat timp de peste un secol și jumătate. În 2015, mina Petrila, una dintre cele mai vechi din Valea Jiului, a dat ultima tonă de cărbune din istoria sa îndelungată.

Doi ani mai târziu și-au încetat activitatea minele Uricani și Paroșeni. În jurul lor, uzinele miniere, rețeaua de căi ferate și câteva fabrici și secții industriale din zonă au fost dezafectate.

Mii de familii au părăsit orașele mono-industriale în ultimele trei decenii, pentru a se întoarce în locurile natale, ori pentru a-și încerca norocul în alte zone ale României ori în afara ei (video).

„Oamenii au început să părăsească Valea Jiului, cu miile, odată cu închiderea primelor mine de cărbune, în anii ‘90 și 2000. S-au întors în localitățile lor de baștină. Alți, mai ales tineri, care poate ar mai fi stat să lucreze în minerit, ca părinții și bunicii lor, au plecat în anii următori să își caute norocul prin Occident”, relata Ioan, un fost miner din Aninoasa.

Peste 20.000 de oameni au părăsit Valea Jiului numai în ultimul deceniu, populația totală a celor șase orașe miniere Petrila, Petroșani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani) din sudul județului Hunedoara ajungând, pentru prima dată de la mijlocul anilor ’50, sub 100.000 de locuitori. Închiderea în următorii ani a minelor de cărbune va contribui la declinul populației în regiunea carboniferă.

Odată cu închiderea minelor de cărbune, cele șase orașe din Valea Jiului își pierd pe rând statutul de localități miniere. Unele l-au înlocuit deja cu cel de „stațiuni turistice de interes local”, ca Lupeni, Vulcan (video) sau Uricani, acordat de statul român, datorită zonei extrem de ofertante în monumente ale naturii.

Turiștii se lasă însă așteptați în vechile orașe ale cărbunelui, înconjurate de ruine miniere, pe care doar le tranzitează în drumul lor spre stațiunile montane Straja și Parâng, ori spre Transalpina și Retezatul Mic.