Câţi securişti existau în România la 22 decembrie 1989. Informatorii, ochii şi urechile cadrelor active, erau de ordinul miilor
0
Timp de patru decenii, România a suportat cel mai odios sistem de urmărire din Europa, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a semănat teroare printre toţi românii.
Instituţia Securităţii a exercitat, timp de patru decenii, o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei României şi asupra destinului a sute de mii, chiar milioane de oameni, care au fost urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi pe nedrept. Securitatea a avut perioade în care personalul său a depăşit cifra de 22.000 de oameni, excluzând aici numărul cadrelor din trupele de Securitate.
La 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.149 de subofiţeri şi 1.228 aparţinând personalului civil, scrie Marius Oprea în cartea „Moştenitorii Securităţii“.
Reţeaua de informatori număra nu mai puţin de 400.000 de persoane, din care activi erau, la momentul 22 decembrie 1989, 136.000. Şeful DSS era generalul-colonel Iulian Vlad, care avea şi rangul de ministru de stat în cadrul Ministerului de Interne.
Cum a devenit România dictatură
Înfiinţată oficial prin decretul 221/30 august 1948, Securitatea a fost rezultatul unui proces început încă în toamna anului 1944, prin infiltrarea Ministerului Afacerilor Interne de către agenţi şi consilieri sovietici. Conform decretului de înfiinţare, rolul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (D.G.S.P.) era acela de a “apăra cuceririle democratice şi de a garanta siguranţa Republicii Populare Române împotriva duşmanilor din interiorul şi din afara ţării”. Apărarea cuceririlor democratice însemna, de fapt, menţinerea comuniştilor la putere, conform Memorialului Sighet.
Funcţia de director al D.G.S.P. i-a fost încredinţată, cu gradul de general-locotenent, lui Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko, ucrainean de origine), iar directori adjuncţi au fost numiţi alţi doi agenţi sovietici, Alexandru Nicolski (Boris Grünberg, ofiţer NKVD originar din Basarabia) şi Vladimir Mazuru (ucrainean, născut în Nordul Bucovinei), care au primit gradul de general-maior. Niciun nume al vreunui cadru de conducere al Securităţii nu a fost trecut în organigramă fără acceptul consilierilor sovietici.
După ce Poliţia regală a fost drastic epurată şi apoi arestată (într-o singură noapte, 27 iulie 1948), au fost “vărsaţi” la Securitate inspectori comunişti, simpatizanţi sau oportunişti care şi-au trădat foştii colegi, apoi oameni ai lui Al. Nicolski din Corpul Detectivilor, veterani ai Formaţiunilor de Luptă Patriotică şi ai partidului comunist, precum şi un mare număr de activişti de partid fără studii, dar cu „origine socială sănătoasă”, recomandaţi de organizaţia de bază din care proveneau. Mulţi participaseră, înainte şi după instalarea guvernului Petru Groza, la acţiuni comuniste de intimidare a opoziţiei.
Bugetul primei organigrame din 1948 prevedea un efectiv de 4.641 posturi, dintre care la 11 februarie 1949 erau ocupate 3549: 64% erau muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% persoane nu şi-a precizat originea, iar 2% erau intelectuali.
În 1951, odată cu escaladarea “luptei de clasă” purtată de comunişti împotriva restului populaţiei, organigrama D.G.S.P. crescuse aproape de 5 ori (la 15280 posturi), păstrându-se aceleaşi criterii de încadrare: originea socială şi “ura de clasă”.
În anii `50, Ministerul de Interne a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată “reţinerea administrativă ”, fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul “reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim de exterminare prin foame, istovire şi umilinţă.
După graţierea generală din 1964, propaganda oficială din România pretindea că nu mai existau deţinuţi politici. Însă arestările au continuat pe motive dintre cele mai politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc. De acum, Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de “turnători”, care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze “pericolele care ameninţau patria“.
În anii `80 Securitatea a conceput un program sistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale populaţiei, „destrămarea anturajului”, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de independenţă al intelectualilor. Cu toate aceste măsuri draconice, sfârşitul regimului Ceauşescu nu a putut fi evitat, însă urmele acestei siluiri a conştiinţei naţionale persistă şi azi în mentalităţile publice.
Etapele Securităţii Statului
Securitatea a exercitat, timp de patru decenii, o influenţă decisivă asupra evoluţiei României şi asupra destinului a sute de mii, chiar milioane de cetăţeni, conform monografiei Securităţii, volum coordonat de Florian Banu şi Liviu Ţăranu, cercetători în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
1948-1958 – anii de „ucenicie” ai Securităţii, ani de confruntări violente cu „duşmanul de clasă”, perioadă în care au fost puse fundamentele activităţii, din punctul de vedere al metodelor şi mijloacelor specifice, şi în care este creată „faima” Securităţii, ca armă de temut a nu mai puţin temutului Partid;
1958-1968 – perioadă delimitată la nivelul inferior de retragerea trupelor sovietice din ţară, cu întregul cortegiu de consecinţe politice, economice şi sociale, iar la nivel superior, de înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului, la 3 aprilie 1968, aproape simultan cu excluderea din partid a fostului atotputernic ministru de interne, Alexandru Drăghici;
1968-1978 – perioadă în care, după condamnarea formală a practicilor abuzive din anii ’50, s-a încercat modernizarea instituţiei, aducerea ei la un alt standard, atât din punct de vedere al resurselor umane, cât şi din punct de vedere al logisticii, modului de lucru şi respectării cadrului legislativ. Acelaşi interval a fost, totodată, epoca ultimelor confruntări dintre Partid şi Securitate pentru obţinerea preeminenţei, dar şi a birocratizării structurilor operative ale Securităţii; dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa a tranşat definitiv aceste confruntări în favoarea Partidului, producând, totodată, intrarea instituţiei în faza sa finală de existenţă;
1978-1989 – perioada osificării şi politizării structurilor de securitate, cu o revenire de prost augur a accentului deosebit pus pe supravegherea „corectitudinii politice” a populaţiei, însoţită de o deturnare tot mai vădită de la misiunile vizând siguranţa naţională şi de o ideologizare excesivă a activităţii curente. În prima etapă, cea a căutării unei „identităţi” şi a unei formule optime de funcţionare, instituţia a suferit şi cele mai numeroase
reorganizări.
Trădaţi de Securitate
Dar sistemul securist nu era perfect. Dacă oamenii simpli voiau să fugă peste graniţă, în căutarea libertăţii, şi unii chiar au reuşit, şi marii spioni l-au trădat pe Nicolae Ceauşescu, cazul celebru fiind al lui Mihai Pacepa, fugit în vara anului 1978 în Statele Unite ale Americii. Lui i-au urmat zeci, oamenii din armata invizibilă a lui Ceauşescu fiind condamnaţi ulterior la moarte de regimul comunist. După ce erau identificaţi, li se aflau noua identitate şi domiciliul, o echipă pleca după ei pentru a-i ucide. Din fericire, spionii învăţaseră lecţia în România şi îşi schimbau identitatea şi cu greu le dădea cineva de urmă.
Până la urmă, Securitatea i-a trădat pe ambii lideri comunişti: atât pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, când serviciile secrete străine l-au iradiat pe lider în urma unei vizite la Varşovia, fără ca cei care-l păzeau să îşi facă datoria, aceasta fiind una din variantele morţii lui, cât şi pe Nicolae Ceauşescu, unde la Revoluţia din 1989, dintre cele două tabere ale Securităţii a câştigat cea care îl voia îndepărtat pe dictator de la conducere. Practic, securiştii l-au trădat prin inacţiune. În momentul când Nicolae şi Elena Ceauşescu trebuiau salvaţi de furia maselor, Securitatea i-a lăsat să se descurce singuri în loc să-i ducă într-un loc ascuns în munţi sau într-o casă conspirativă.
Vă mai recomandăm:
EXCLUSIV Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
