Viața în orașele sărace din munții plini de uraniu și cărbune: „Pământul arde sub noi” VIDEO

0
Publicat:

Orașele Oravița și Anina, legate de una dintre cele mai vechi căi ferate montane din Europa, au intrat într-un declin profund începând din anii 2000, odată cu închiderea minelor din Banatul Montan. Unii localnici speră ca turismul să schimbe soarta celor două așezări.

Fosta mină de cărbune din Anina și localnicul Daniel Mititeanu. Foto: Daniel Guță
Fosta mină de cărbune din Anina și localnicul Daniel Mititeanu. Foto: Daniel Guță

Minele de aur, uraniu, fier, cupru și cărbune din Banatul Montan au fost închise pe rând începând din anii ‘90, iar odată cu ele, cele mai multe dintre așezările miniere s-au depopulat.

În ultimul deceniu, tot mai mulți dintre foștii muncitori ai exploatărilor miniere din zona Anina - Oravița (Caraș-Severin) și-au luat familiile și au părăsit zona, pentru totdeauna.

Cei rămași speră ca declinul post-industrial să fie oprit odată cu dezvoltarea turismului. Orașele Oravița și Anina (video) - două foste mari centre miniere din Munții Banatului - au rămas fără un sfert din populație în ultimii 10 - 15 ani.

Sunt încă legate printr-una dintre cele mai vechi căi ferate montane din România, înființată la mijlocul secolului al XIX-lea și folosită în prezent, în scop turistic.

Turiștii care coboară în gara de epocă din Oravița sunt întâmpinați de o priveliște mai puțin spectaculoasă decât cea a traseului căii ferate din Munții Aninei.

Clădiri ruinate în gara Oravița. Foto Daniel Guță
Clădiri ruinate în gara Oravița. Foto Daniel Guță

Cele mai multe dintre clădirile gării, vechi din secolul al XIX-lea, sunt în stare avansată de degradare, iar unele s-au ruinat pentru totdeauna. În vecinătatea stației CFR, un cartier de blocuri muncitorești amintește de vremea în care orașul era unul al navetiștilor spre minele metalice și de cărbune din Banatul Montan.

„În stația CFR lucrau în trecut peste o sută de oameni. O mulțime de trenuri cu cărbune, lemn, cereale, materiale și oameni tranzitau gara din Oravița, venind dinspre Anina sau dinspre Ian și Baziaș. Acum, mai suntem câțiva. Noroc că o dată pe zi, mai trece trenul cu turiști, de pe calea ferată montană Oravița - Anina”, spune un angajat al gării din Oravița (video).

Puțin peste 9.000 de oameni mai locuiesc în Oravița, cei mai mulți în cartierele de blocuri ridicate în anii ‘70 și ‘80, din prefabricate.

„Au început să izoleze termic blocurile, însă oferă la fel de puțin confort ca în vremea în care ne-am mutat aici. Totuși, aici sunt cei mai mulți oameni, în timp ce numeroase căldiri vechi din zona istorică a orașului sunt pustii și degradate. Multă lume a plecat de aici. Mai vin turiști, să circule cu trenul pe calea ferată Oravița - Anina și cam atât. Sunt câteva clădiri istorice, cum este teatrul - vechi de două secole, dar cine să vină să le vadă, mai ales că sunt, fie în șantier, fie ruinate”, spune Maria, o localnică din Oravița.

Cea mai lăudată clădire din Oravița este fostul teatru, înființat în jurul anului 1816, aflat în șantier de restaurare, de câțiva ani.

Orașul Anina, depopulat după închiderea minei

În orașul Anina din Caraș-Severin, declinul post-industrial a fost și mai intens resimțit. În ultimul deceniu, populația s-a redus cu un sfert din numărul de locuitori, ajungând la 5.500 de oameni.

„În anii 2000, la mina de cărbune Anina mai lucrau vreo 800 de oameni, însă mina era una dintre cele mai adânci din România. Ajunsese la aproape 1.400 de metri. Jos, cărbunele se aprinde adesea, iar riscul era mare. În 2006, o explozie în subteran a ucis șapte oameni și pe alții i-a rănit, iar în anii următori mina a fost închisă. Tineretul a plecat apoi, iar din 9.000 de oameni, puțini au mai rămas”, spune Vasile Butnaru, un fost miner din Anina.

Statuia minerului din Anina. Foto Daniel Guță. ADEVĂRUL
Statuia minerului din Anina. Foto Daniel Guță. ADEVĂRUL

Unii localnici se plâng și de un fenomen straniu petrecut încă din anii ‘80 în centrul Aninei. O veche haldă de steril și praf de cărbune, îngropată de mai multe decenii sub centrul orașului, se auto-aprinde în subteran, degajând gaze toxice și producând alunecări de teren.

„Zona parcului - unde nu mai putem sta acum din cauza mirosului înțepător - și cea a bisericii din vecinătatea lui sunt cele mai afectate de acel steril depozitat acolo de la o veche termocentrală. La centrala bisericii se încălzește apa fără să fie foc. Arde pământul sub noi. Vegetația este pârjolită, gazele se simt, iar în unele locuri, chiar sub biserică au fost alunecări de teren. Arde mocnit sub pământ”, spune Maria, o localnică din Anina.

Localnici din Anina. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Localnici din Anina. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Unii localnici din Oravița și Anina sunt optimiști în ce privește soarta zonei, datorită turismului. Le propun oaspeților să viziteze clădirile istorice din cele două localități miniere și să se aventureze pe traseele montane, bogate în monumente ale naturii.

Povestea minelor din Banatul Montan

Munții Banatului ascund în adâncurile lor bogății naturale uriașe. Unele au fost căutate încă din vremea anticilor, când primele drumuri clădite de romani în Dacia, începute de pe malul Dunării, urcau spre centrul noii provincii romane traversând văile Banatului Montan.

Habsburgii au deschis în secolul al XVIII-lea primele mine moderne în regiunea din sud-vestul României, apropiată de frontierele României cu Serbia. Acoperit de păduri seculare, Banatul Montan a fost împânzit de atunci de numeroase mine și topitorii de fier și cupru.

De aproape trei secole, odată cu dezvoltarea mineritului și a exploatărilor forestiere au fost înființate primele orașe miniere: Moldova Nouă, Oravița, Bocșa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Anina (video) și Reșița.

În secolul al XIX-lea, așezările din regiunea minieră a Banatului au atras familii din toate colțurile României și ale Imperiului austro-ungar și din: români, sârbi, austrieci, germani, elveţieni, belgieni, italieni, unguri, cehi, slovaci.

Atunci, Oravița devenise un orășel cosmopolit și atractiv. În împrejurimile sale funcționau, încă din secolul al XVIII-lea, mine de aur, cupru și fier, iar la 30 de kilometri distanță, în orașul Anina au fost descoperite zăcăminte importante de cărbune de calitate. Din 1863, cele două orașe sunt legate printr-o cale ferată montană, de 34 de kilometri, care este folosită și în prezent în scop turistic.

„Calea ferată prezintă încă interes datorită serpentinelor şi curbelor abrupte. Marea artă a construcţiei aceste căi ferate constă în faptul că are o înclinare de 20 la mie, iar raza curbelor la această linie este de 114 metri. Au fost construite zece viaducte cu o lungime totală de 843 metri, tuneluri într-o lungime totală de 2.084 metri și străpungeri de dealuri pe o lungime totală de peste 21 de kilometri”, arată Primăria orașului Anina.

O altă cale ferată, veche din 1854, lega Oravița de portul Baziaș, locul unde fluviul Dunărea ajunge pe teritoriul românesc. Căile ferate erau folosite pentru transportul localnicilor, al cărbunilor de la mina Anina, al buștenilor și materialelor și au contribuit la dezvoltarea celor două orașe în secolul al XIX-lea.

Catastrofa de la Mina de cărbune Anina

La începutul secolului XX, orașele miniere din sudul Banatului au trecut prin mari tulburări, cauzate de situația politică a regiunii din preajma Primului Război Mondial.

În 7 iunie 1920, la Anina a avut loc cea mai mare catastrofă din istoria ținutului minier și a României. Cel puțin 217 oameni au murit atunci, în urma unor explozii din mina de cărbune Anina. Tragedia a fost cauzată de cantitatea mare de explozivi, peste trei tone, depozitată în două camere din subteranele minei. Dinamita fusese confiscată în timpul unor operațiuni militare, dar se afla în stare de degradare, iar locul său nu trebuia să fie în subteranele unei mine de cărbune.

„În seara zilei de 7 iunie 1920, puțin înaintea orei 22:00, pe când muncitorii din schimbul II aşteptau la orizonturile inferioare să fie scoşi la suprafață şi următorul schimb începuse să intre în mină, explozivul din prima cameră explodează. Cu toate că la intervale scurte, s-au produs patru explozii succesive, majoritatea materialului exploziv s-a descompus prin deflagrație. Exploziile şi deflagrația au produs o cantitate mare de gaze extrem de toxice: oxid de carbon, oxizi de azot etc. Aerajul a distribuit gazele la orizonturile inferioare, adică tocmai acolo unde aşteptau minerii ieşirea din schimb. Minerii s-au prăbuşit, aproape instantaneu, în locurile în care tocmai se aflau. Unii au fost surprinşi de norul ucigaş încă muncind, alții mergând, mecanicul de locomotivă lângă locomotivă, cei mai mulți au fost găsiți cu uneltele încă în mâini. La gura puțului, trupurile victimelor surprinse aici erau căzute unul lângă altul, ca secerate”, arăta cercetătorul Cristian-Liviu Mosoroceanu.

După Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a extins activitatea industrială în orașele Anina și Oravița, iar cele două orașe miniere și-au atins în anii ‘60 - ‘70 numărul maxim de locuitori, peste 15.000.

Mai multe cartiere de blocuri și cămine muncitorești, de confort redus, au fost ridicate în grabă în vecinătatea ansamblurilor de clădiri de epocă, vechi de două secole, din Oravița, ori printre casele pitorești ale coloniilor fondate la sfâșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea în Anina.

„Pe drumul către mina de cărbune Anina, era mereu lume. Orașul era foarte animat. Apoi, de la mijlocul anilor 2000, odată cu închiderea minei, lumea a început să îl părăsească”, își amintește Bogdan Mihai, un pensionar din Anina, care a muncit 40 de la mina de cărbune.

Orașul uraniului dintre Oravița și Anina

La mijlocul distanței dintre cele două așezări, calea ferată montană Oravița - Anina trecea pe lângă noul orășel muncitoresc Ciudanovița (video), clădit de la începutul anilor ‘50, după descoperirea unor zăcăminte importante de uraniu la Ciudanovița și Lișava. În primii ani după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați.

Zăcăminte valoroase de uraniu au fost descoperite la Ciudanovița și Lișava, iar minele de uraniu au fost deschise în 1953 de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român. În scurt timp, în valea Jitinului, au prins contur primele blocuri ale Șantierului - așa cum era numită colonia Ciudanovița -, proiectate după modelul sovietic, regăsit în numeroase centru muncitorești din România acelor timpuri.

Blocurile din colonia Ciudanovița au fost destinate muncitorilor români „liberi”, dar în primul rând personalului administrativ, sovietic, al noilor mine de uraniu. După plecarea sovieticilor, aici aveau să fie mutați de la mijlocul anilor ’50 muncitorii transferați de la alte mine din România, mineri atrași de veniturile uriașe pe care le puteau obține muncind în fronturile din adâncuri și chiar și săteni din Ciudanovița și Jitin.

„Au venit mulți, cum am venit și eu. Mi-am zis că stau un an la Ciudanovița. Dar când dai de bani, căci erau foarte bine plătiți minerii, uiți de plecare. Așa am stat și eu: în primul an mi-am zis că nu am făcut câți bani voiam. Și tot așa, am rămas 15 ani, din ‘78 până în ‘93, când am ieșit la pensie, și nu am mai plecat de aici”, spune Daniel Mititeanu, fost sondor la mina de uraniu Ciudanovița.

Daniel, fost sondor la Ciudanovița. Foto: Daniel Guță
Daniel, fost sondor la Ciudanovița. Foto: Daniel Guță

În anii ‘60 - ‘70, orășelul Ciudanovița ajunsese la 10.000 de locuitori, mulți localnici fiind înghesuiți în blocurile muncitorești ridicate în vremea sovieticilor.

„În urmă cu patru decenii, erau încă vreo 4.000 de oameni în colonie, la Ciudanovița. Mai multe familii împărțeau câte un apartament cu trei camere”, își amintea Vali Bulgaru (72 de ani), un localnic din zona Moldovei, „adoptat” de orașul – șantier.

După 1990, minele au intrat într-un declin profund, în ciuda planurilor ambițioase anunțate imediat după Revoluția din 1989 de șefii companiei miniere EM Banat Oravița cu privire la extinderea exploatării. Minele de uraniu au mai funcționat câțiva ani, timp în care cele mai multe dintre galerii și puțuri au fost închise treptat.

Exploatarea ajunsese la aproape 1.000 de metri adâncime, iar galeriile la o întindere totală de câteva zeci de kilometri. În anii ’90, cei mai mulți dintre foștii salariați din mina de uraniu Ciudanovița au părăsit colonia. Minele au fost închise definitiv în 1 ianuarie 1998, iar colonia Ciudanovița a devenit tot mai pustie.

„Mulți dintre cei plecați au dat ortul popii, în câțiva ani după ce au părăsit Ciudanovița”, relata Gheorghe Muntean (75 de ani) un fost miner, localnic din satul Ciudanovița din Caraș Severin.

Cei rămași au putut locui aproape gratuit în blocurile ridicate în vremea sovieticilor, plătind chirii modice companiei miniere. În „șantier” și în satele Ciudanovița și Jitin, mai locuiesc în prezent vreo 400 de oameni.

Termocentrala din vârf de munte

La mijlocul anilor ‘70, un nou ora; muncitoresc a fost plănuit în vecinătatea Aninei și Oraviței, în jurul uneia dintre cele mai păguboase investiții din deceniile de comunist: termocentrala de la Anina, proiectată pentru a funcționa cu șisturi bituminoase.

Construcţia termocentralei a început în 1976, fiind apreciată ca o ambiţie personală a lui Nicolae Ceauşescu. În anii ‘70, mii de muncitori din toate colţurile ţării au fost mutaţi într-o colonie înfiinţată pe munte, lângă Anina, şi denumită „Oraşul Nou”.

În apropiere, a început exploatarea de şisturi bituminoase, un cărbune dur cu putere calorică mică. Timp de aproape un deceniu, oamenii au transformat vârful muntelui într-un mega-şantier, din care 4,5 milioane de metri cubi de rocă au fost excavate şi înlocuite cu sute de mii de tone de metal şi de clădiri imense de beton. În toamna anului 1984, termocentrala care urma să transforme şisturile bituminoase în energie a fost pusă în funcţiune, după inaugurarea primului grup energetic, de 330 MW, din cele trei prevăzute în proiect.

Ruinele orașului muncitoresc de lângă Anina. Foto: Daniel Guță
Ruinele orașului muncitoresc de lângă Anina. Foto: Daniel Guță

„Cel ce nu cunoaște locurile sau începuturile șantierului, nu realizează faptul că întreg amplasamentul Termocentralei a necesitat literalmente deblocarea, pulverizarea unui munte. Mutarea unui munte nu este însă decât o performanță egalată aici, la Anina. Altele sunt insă fără egal. Notez rapid căci acum la ceasul biruinței mi se pare potrivit a descifra mai ales suflul uman al impresionantei construcții. Primul grup energetic încorporează peste 40.000 de tone de echipamente, majoritatea speciale. Numărul sudurilor efectuate la cazan este de 32.000. Finalizată nu de mult, aducțiunea de apă de la Gura Golâmbului are o lungime de 29 de kilometri. Turnul de răcire (104 metri înălțime) a fost executat în numai șase luni. În timp record a fost înălțat și coșul de fum nr. 1. O adevărată bătălie pentru a crea drumurile de acces au dus colectivele întreprinderii miniere pentru exploatarea șisturilor bituminoase”, informa revista Orizont.

La început, se folosea păcură pentru arderea şisturilor, însă în scurt timp a fost construită o conductă de gaz metan de la Reşiţa la termocentrală. Nici gazul metan, care a ocolit oraşul Anina, nu a redus din pierderile imense. Avariile repetate şi greutăţile întâmpinate la procesarea rocilor au făcut ca în cei patru ani de viaţă ai colosului industrial, acesta să adune doar puţin peste 8.000 de ore de funcţionare efectivă.

În anul 1988, o defecţiune majoră a dus la închiderea termocentralei, iar în anii următori colosul a ajuns la fier vechi. Exploatarea de şisturi bituminoase s-a închis, iar fostele şantiere şi colonii muncitoreşti s-au ruinat.

Toate minele de cărbune, fier, aur, argint, cupru, zinc, plumb și uraniu din banatul Montan au fost închise până la mijlocul anilor 2000, iar în vechile localități miniere și metalurgice a rămas doar o mică parte din zestrea uriașă a industriei care le-a asigurat, în trecut, existența.

Reşiţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite