Violenţa în şcoli începe acasă. Avertismentul unui medic psihiatru: „A-ți apăra copilul nu înseamnă să-i justifici orice comportament”

Violența din școli ajunge în atenţie, mai mereu, numai după ce un incident grav a avut deja loc. Până atunci, semnele sunt trecute cu vederea, conflictele sunt tratate superficial, iar adulții reacţionează abia când situația scapă de sub control.

Violenţa juvenilă, un fenomen scăpat de sub control. Foto: Shutterstock

Dr. Andreea Petecilă, medic primar psihiatru la Spitalul de Neurologie și Psihiatrie Brașov, specialistă în Medicina adicțiilor, psihoterapie și îngrijiri paliative, atrage atenția asupra rolului pe care îl au familia, profesorii și instituțiile în identificarea timpurie a comportamentelor problematice.

Analiza sa, citată de newsbv, pornește de la o idee esențială: intervenția nu trebuie să înceapă după o tragedie, ci atunci când apar primele semne că un copil are dificultăți pe care adulții nu reușesc să le gestioneze. Prevenția presupune intervenție înainte ca un conflict să se transforme într-un act de agresiune, iar responsabilitatea nu aparține exclusiv școlii.

„O societate care discută despre violență numai după producerea unei tragedii este o societate care intervine prea târziu”, avertizează medicul psihiatru.

Copiii au nevoie de limite şi disciplină

Felul în care un copil învață să-și gestioneze furia, frustrarea și dezamăgirea se formează și în familie. Atunci când părinții confundă sprijinul acordat copilului cu justificarea permanentă a comportamentului său, acesta poate ajunge să creadă că propriile reacții sunt întotdeauna îndreptățite, inclusiv atunci când îi ajung să-i rănească pe ceilalți.

„A-ți apăra copilul nu înseamnă să-i justifici orice comportament. A-l iubi nu înseamnă să-l convingi că are întotdeauna dreptate”, punctează dr. Andreea Petecilă.

A-l ajuta să înțeleagă consecințele propriilor acțiuni nu înseamnă să-i negi emoțiile, ci să-l înveți să le exprime fără să recurgă la agresivitate. Furia poate apărea în situații dificile, la fel ca sentimentul de respingere, de umilință sau de frustrare, însă felul în care copilul răspunde acestor trăiri trebuie învățat și exersat în primul rând acasă. Iar în acest sens, specialistul enumeră trei principii de bază care ar trebui să le fie explicate copiilor:

* „Furia este o emoție permisă, dar violența nu este o modalitate acceptabilă de a o exprima”

* „Frustrarea, respingerea și umilința nu justifică răzbunarea”

* „Limitele și autoritatea pot fi contestate fără amenințări sau agresiune”.

O ceartă, o nedreptate, reală sau doar percepută ca nedreptate, sau o limită impusă de cei din jur nu justifică răzbunarea și nici intimidarea. Copiii trebuie să înțeleagă că pot fi nemulțumiți, pot contesta o decizie și pot cere explicații fără să recurgă la amenințări sau la violenţă şi că este esenţial să comunice.

Profesorii nu pot preveni singuri violența

Responsabilitatea familiei nu o înlocuiește pe cea a școlii, dar nici nu poate fi transferată doar asupra profesorilor. Aceştia trebuie să poată interveni atunci când apar comportamente agresive, să protejeze elevii și să gestioneze conflictele fără ca autoritatea lor să fie subminată sau confundată cu abuzul. Pentru aceasta, au nevoie de sprijin instituțional, reguli clare și proceduri care să poată fi aplicate în situații concrete.

„Autoritatea nu este abuz. Disciplina nu este umilire. Iar o limită sănătoasă nu reprezintă o încălcare a drepturilor copilului”, spune medicul psihiatru.

Pe de altă parte, nici semnalarea unui incident din partea unui elev nu ar trebui să rămână o simplă formalitate. Dacă doar se ia act de o anumită situaţie sau conduită, dar nu urmează o evaluare serioasă și măsuri adaptate situației, problema poate continua, iar riscul pentru ceilalți elevi rămâne neschimbat.

„O sesizare nu trebuie să devină doar un număr de înregistrare. Trebuie să declanșeze o evaluare reală și, atunci când situația o impune, o intervenție concretă”, recomandă dr. Andreea Petecilă.

În același timp, profesorilor nu li se poate cere să recunoască toate semnele de risc și să gestioneze singuri fiecare situație dificilă, pentru că este vorba despre un singur cadru didactic la aproape 30 de elevi. Pregătirea practică, procedurile clare și colaborarea cu specialiștii sunt esențiale pentru ca intervenția să nu depindă doar de experiența sau de intuiția unui cadru didactic.

„Nu le putem cere cadrelor didactice să identifice riscurile, să dezamorseze conflicte și să protejeze întreaga clasă fără să le oferim instruire practică, proceduri clare și acces rapid la specialiști”, a punctat medicul.

Prevenirea violenței presupune, așadar, o reacție coordonată din partea familiei, școlii și specialiștilor, înainte ca problemele să se agraveze.

Un copil care are un comportament dificil nu trebuie etichetat automat drept violent, dar nici nu trebuie ignorat comportamentul său. Este nevoie de evaluarea fiecărei situații, de înțelegerea cauzelor și de intervenții potrivite.

Miza nu este doar sancționarea celui care a greșit după producerea unui incident. Este și capacitatea adulților de a recunoaște din timp semnalele de alarmă, de a pune limite și de a cere ajutor atunci când situația o depășește. În lipsa acestei implicări, școala riscă să reacționeze mereu prea târziu.