O gazetă pe două picioare

Omul modern e dependent de presă, aşa că, dacă nu-i administrezi ştirile medicamentoase din patru în patru ore, din două în două sau chiar din oră în oră, se lasă cu grave

Omul modern e dependent de presă, aşa că, dacă nu-i administrezi ştirile medicamentoase din patru în patru ore, din două în două sau chiar din oră în oră, se lasă cu grave complicaţii, ce se pot dovedi în cele din urmă fatale. Triburile din jungla peruană, enclave de primitivism în mijlocul secolului douăzeci, au şi ele trebuinţă, ca să nu se prăpădească, de ştiri şi de reportaje pe care le sorb ca pe nişte fierturi magice, în ritualuri mistice.
Funcţia presei pentru aceşti indieni rudimentari este asigurată de o gazetă pe două picioare: un povestaş. O gazetă pe două picioare, care străbate distanţele enorme dintre triburi, pentru a-şi susţine monoloagele, adevărate buletine de ştiri lungi de câteva zile.

Ne jenăm de satele noastre încremenite în feudalism, unde ogorul e arat de plugul cu tracţiune bovină; unde canalizarea n-are spor să doboare de pe tron umblătoarea din fundul grădinii; unde căciuloiul de miel e purtat chiar şi pe caniculă, spre entuziasmul fostului cenaclu "Flacăra", care are motive să-şi vadă împlinită prorocirea cântată: "Cu căciulile pe frunte, stăm de veacuri ca un munte".

Ne plângem de ţăranul român, care nu vrea să-şi asasineze cu anestezie miloasă porcul din coteţ, aşa cum îi cere norma europeană; ne plângem de căruţele care ne fac de râs drumurile europene; ne plângem de colbul rural aşezat de trei degete pe o onoare medievală ce se cere periodic spălată cu sânge. Ţăranul român e, în felul său, un jemanfişist, dar să nu-i spuneţi asta, c-o să creadă că-l suduiţi.

Se poate însă şi mai rău. În Peru, există triburi nomade pe care expansiunea civilizaţiei le împinge continuu în hăţişurile junglei amazoniene, ca pe o echipă de fotbal silită să se retragă tot mai mult în faţa propriei porţi. Triburi analfabete, care-ar privi la căruţa satului nostru ca la un vehicul zeiesc; triburi cu sâni atârnând, fiindcă sutienul e şi el o imensă necunoscută; triburi scâncind de "copii cu pântecele umflat de paraziţi".

Cartea surprinde acest mod de viaţă în două reprize, la interval de 23 de ani - în 1958 şi în 1981 -, fără a fi constatate îmbunătăţiri majore între ele. "O lume încă neîmblânzită, epoca de piatră, culturile magico-religioase, poligamia, scurtarea capului, adică începutul istoriei umane."

Un rudiment de societate, unde oamenii nici măcar nu poartă nume proprii stabile, onomastica lor cunoscând doar desemnări vagi, precum "cel care soseşte sau cel care pleacă, cel care s-a născut sau cel care a tras cu arcul." Nici cu ştiinţele exacte nu stau tocmai strălucit, limba vorbită de ei admiţând "doar aceste cantităţi: unu, doi, trei, patru." Suficient ca să-şi odihnească minţile analfabete, iar ceea ce trece de patru e denumit vag cu adjectivul "mult".

Aceşti indieni se află continuu "în mişcare": trăiesc "pulverizaţi în minuscule unităţi de cel mult zece persoane", neputându-se lăuda cu barem un singur sat al lor. Pericolele vin de pretutindenea peste ei: de la capitaliştii care mulg laptele de cauciuc al arborilor şi-i hărţuiesc pentru a-i pune la muncă şi-a le folosi femeile, de la membrii altor triburi care îi vânează pentru a-i face sclavi... Singura lor şansă de supravieţuire stă în migraţia continuă, în fuga non-stop din faţa duşmanilor.

Această existenţă simplisimă, ce poate fi cu multă îngăduinţă numită existenţă, se bucură totuşi de strălucirea unei vedete: povestaşul. Povestaşul furnizează indienilor unica lor distracţie, unica lor cultură: el e mass-media, el reprezintă "cărţile lor, circul lor, filmele lor, televiziunea lor". Povestaşul e un ziar vorbitor, pe care membrii triburilor îl ascultă în transă, "cu ochi lacomi, cu gurile căscate", fără a pierde "niciun cuvânt, nicio inflexiune din ce le spune."

Povestaşul apare în mijlocul indienilor şi e primit "cu dovezi extraordinare de respect". Se aşază turceşte în faţa lor şi-şi deschide paginile vocale în faţa auditoriului. Aduce cu el ştiri, memorialistică, suplimente de divertisment şi cuvinte încrucişate. Din loc în loc, îşi permite câte un editorial, disecând şi explicând fenomene încifrate, ori rulează dezinvolt reportaje de la evenimente de larg interes uman, de preferinţă cataclisme. La răstimpuri, se desfată cu câte un pamflet bine strunit la adresa triburilor rivale sau a demonilor care uneltesc împotriva bunei organizări a lumii din junglă. Are de toate, inclusiv o rubrică generoasă de anunţuri de mică publicitate. "Gura lui e liantul acestei societăţi pe care lupta pentru supravieţuire o obligase să se fărâmiţeze şi să se risipească în cele patru zări."

Rolul povestaşului este covârşitor. Fără acest gen de gazete umblătoare, triburile ar fi fost de mult nimicite de strategiile variate ale civilizaţiei, bolilor şi rivalilor din junglă. Povestaşul face diferenţa între indieni şi sălbăticiunile pe patru picioare. Iată-l, dezvirginând cărările cu papagalul pe umăr - tovarăş constant de flecăreală -, "aducând şi ducând istorisiri, poveşti, glume, născociri."

Uneori, ca să-şi fidelizeze publicul ascultător, presa pe care povestaşul o practică este vădit tabloidizată, semănând cu aplecarea spre senzaţionalismul ieftin, bun de îngrăşământ al tirajelor, practicat îndeobşte de colegi de breaslă precum "The Sun", "National Enquirer" ori de "Evenimentul zilei", pe la începuturile sale.

Într-un asemenea reportaj, un drăcuşor deghizat în viespe îşi alege drept victimă pe unul dintre indieni, şi cu toate că teoretic ar fi putut să-l înţepe oriunde, îi alege "capul puţei". Câte complicaţii se ivesc de aici, fiindcă partea vătămată a indianului "continuă să-i crească şi a tot crescut, până n-a mai putut s-o ascundă. Îl jena când mergea, o târa cum îşi târăsc animalele coada. Uneori, lumea i-o călca cu piciorul, numai ca să-l audă urlând..." Of, lume rea, lume rea, lume rea, / Nici în junglă n-ai să scapi de ea...

Să plângi de mila nefericitului înţepat şi a bărbăţiei sale în avânt nestăvilit, cum se spunea despre economia noastră din perioada socialistă! "A trebuit s-o înfăşoare şi s-o poarte pe umăr", ca şi când ar fi purtat un papagal, cu care poţi sporovăi, ca să-ţi alungi urâtul.

Gama de ponoase pare completă: "crezând că-i pom, păsările se aşezau pe ea ca să ciripească"; dar unele avantaje tot pot fi menţionate în spectaculoasa expansiune a masculinităţii: "La vânătoare, o folosea ca praştie şi lance." Iar uneori se puteau atinge performanţe de-a dreptul olimpice, de-ar fi să pomenim că, "întrebuinţând-o ca proiectil, putea să ucidă chiar şi o pumă."

Dacă aşa spune povestaşul, trebuie să-l credem, pentru că cine îşi permite să pună la îndoială spusele unui povestaş? Credibilitatea este una din însuşirile sale de bază. Şi-apoi, aşa cu har le înşiră pe toate... După plecarea lui din trib, poveştile îi sunt regurgitate şi din nou înghiţite, pe îndelete... O dată, din nou, iarăşi...

De lumea asta primitivă prinde drag evreul Saul Zuratas, student luminos al facultăţii de antropologie din Lima. Saul e de-o hidoşenie rară: o pată imensă, de culoare închisă, îi acoperă ca o mască jumătate din faţă, contrastând antidigestiv cu "părul roşcat şi cu un vârtej în vârful capului, refractar la pieptene, pletele legănându-se, mişcându-se încontinuu, fluturând peste faţa-i bifrontală, care pe partea sănătoasă avea un ten palid, cu pistrui."

O ciudată empatie, contrastând cu răceala mai mică sau mai mare a omului de ştiinţă, îl apropie pe Saul de indieni. Fiind, cum el însuşi o spune, "pe jumătate evreu, pe jumătate monstru", a devenit "sensibil la soarta sălbaticilor din Amazonia." Cauza acestor sălbatici e cauza lui personală, şi pledează categoric ca modul lor de viaţă să fie păstrat, lăsându-le lumea neatinsă de progresul tehnic.

Drept urmare, unicele sale subiecte de conversaţie rămân "starea culturilor amazonice şi agonia pădurilor ce le adăposteau." Intervine aici şi trauma personală, Saul fiind, la fel ca protejaţii săi, un refuzat social? Tot ce se poate. Cert e că, dacă te iei de indieni, te iei de Saul. Şi, ca o dovadă că nu vrea să-şi construiască o carieră pe spinarea indienilor, refuză o bursă pentru a-şi da doctoratul la Bordeaux, primită ca recompensă după absolvirea spectaculoasă a studiilor. Saul dă cu tifla lumii întregi şi dispare fără urmă.

Cu simpatie îl regăsim pe Saul la finele cărţii, după 23 de ani, străbătând jungla amazoniană cu un papagal pe umăr. A legat fără regrete civilizaţia de gard, a spart cu praştia geamurile unui viitor burghez, pentru a se face povestaş. Aparent, opţiunea lui Saul echivalează cu o sinucidere. Dar nu: în mijlocul acestor primitivi, Saul îşi împlineşte adevărata-i menire.

Sau, mai corect zis, îşi transformă viaţa într-o poezie. Pentru că ce poate fi mai poetic decât să crezi, asemeni indienilor necivilizaţi, că roua dimineţii este, de fapt, urina zeilor copii şi că stelele căzătoare sunt săgeţile aceloraşi neastâmpăraţi prichindei, puşi pe neastâmpăr la grădiniţa celestă cu program prelungit, unde îi lasă divinii lor părinţi pe durata zilei...