INTERVIU Prof. univ. dr. Adrian Bejan: „Omul votează pentru el. Votul trebuie să însemne alegerea unei schimbări care îl ajută personal să meargă mai departe“
0Dincolo de voturi și de cicluri electorale, principiile designului din natură ne arată cum societatea își poate regăsi echilibrul: dacă e lăsată să respire, se adaptează, se repară și își croiește singură drumul spre un viitor mai sănătos.
Profesor la celebra Universitate Duke din Statele Unite ale Americii și autor a peste 30 de cărți și 700 de articole științifice, Adrian Bejan a fost distins cu 18 titluri de Doctor Honoris Causa în 11 țări și a primit, în 2018, prestigioasa Medalie „Benjamin Franklin“ pentru formularea Legii Constructale – o teorie care explică modul în care formele apar și evoluează natural, de la ramificația râurilor la organizarea societăților umane. De asemenea, și-a obținut toate diplomele universitare – de la licență la doctorat – la faimosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), unde s-a format ca inginer și cercetător în fizica aplicată, termodinamică și teoria designului natural. De asemenea, este clasat printre primii 0,01% cei mai citați și mai influenți oameni de știință la nivel mondial și se află în Top 10 în domeniul ingineriei la nivel global, conform bazei de date privind impactul citărilor realizată în 2019 de Universitatea Stanford și publicată în PLoS Biology.
Într-un moment tensionat al istoriei noastre recente, marcat de polarizare, ascensiunea discursului extremist și anularea turului 2 al alegerilor prezidențiale din 2024, „Weekend Adevărul“ a discutat cu profesorul Adrian Bejan despre cum se poate regenera societatea românească dacă este lăsată să curgă liber, fără blocaje impuse artificial. De asemenea, am discutat și despre fluxurile de informație, despre vot ca mecanism de reglare naturală, despre fluxurile de informație, despre libertatea de gândire ca formă de igienă socială, despre educație, dar și umor – ca formă de luciditate în vremuri tulburi.
„Weekend Adevărul“: Cum se regăsesc principiile designului în natură în comportamentul societății? Și cum se aplică Legea Constructală în contextul alegerilor din luna mai, într-o Românie aflată într-o continuă schimbare politică?
Adrian Bejan: Eu nu sunt om de științe politice, dar sunt în domeniul designului în natură, ceea ce înseamnă că observ felul în care toate lucrurile – inclusiv organizațiile sociale – se formează, evoluează și curg, exact ca în natură. România face bine pentru că românii nu sunt proști. Alegerile – orice alegeri – sunt o ocazie pentru fiecare membru al societății să se exprime. Prin vot. Dar există și pericole. În mediul media în care ești activ, sunt oameni talentați care influențează. Cititorii, ascultătorii, chiar și politicienii. De aceea, cei care primesc aceste mesaje trebuie să fie atenți. Să se asculte pe ei înșiși. Adică propria minte, propriul interes. Pentru că omul votează pentru el. Nu pentru că cineva e frumos sau urât, sau a făcut o școală sau alta. Votul trebuie să însemne alegerea unei schimbări care îl ajută personal să meargă mai departe.
În acest context, cât de important este să avem acces la surse de informare diverse și chiar contradictorii?
Vă dau un exemplu personal. În America, în ultimii 20 de ani, de pe vremea lui George W. Bush încoace, populația s-a împărțit. Nu e o extremă împotriva celeilalte, ci mai degrabă un concubinaj a două grupuri mari, fiecare cu platforma ei – televiziuni, ziare, influenceri. Și ce am observat e că oamenii care rămân atașați doar de o parte, doar de o voce, sunt nefericiți. Supărați tot timpul. Așa că am decis să citesc, zi de zi, presa din ambele tabere. Nu pentru echilibru, ci ca să compar. Și mai ales... să râd! Pentru că, în primul rând, găsești acolo umorul absurdului. Unii spun că lumea se termină anul viitor, că Pământul cade, că vine meteoritul... Tot felul de bazaconii. Am scris chiar și un articol științific, demonstrând că multe dintre aceste afirmații sunt false din punct de vedere fizic.
Așa cum se spunea de acel asteroid care ar fi lovit Pământul în 2029...
Exact. Dar e penibil dacă te oprești din gândit. De aceea spun: comparați. Citiți și din stânga, și din dreapta. Râdeți de idioțeniile din ambele părți și păstrați ce e folositor pentru voi. Pentru voi, alegătorii. Pentru că, votând informat, cu mintea limpede, contribuiți la binele țării. Dacă fiecare „particulă“ își face treaba mai bine, întregul funcționează mai bine.
În societățile unde exprimarea liberă este suprimată, nemulțumirile acumulate înăbușite izbucnesc violent.
Deci libertatea de exprimare susține stabilitatea unei societăți. Dar putem citi istoria prin această lentilă a comunicării libere?
Când te uiți la istoria civilizației vezi că o societate care este nu doar mai bine educată, ci și mai liberă în privința comunicării – mă refer aici la ziare, cinematografie, literatură, toate formele de exprimare –, este și o societate mai stabilă, mai calmă, cu o longevitate mai mare. În schimb, în societățile unde exprimarea liberă este suprimată, cum a fost cazul sistemului țarist, nemulțumirile acumulate înăbușite izbucnesc violent, cum s-a întâmplat cu bolșevismul. Oamenii erau deja „șucăriți“, cum spunem noi, nu doar de foame sau de lipsuri, ci mai ales pentru că nu aveau nicio cale să se exprime. Iar când această curgere a ideilor, a opiniilor, a nemulțumirilor este blocată, totul se întâmplă în hopuri mari, iar izbucnirea devine inevitabilă. E ca un plămân plin de fluid: dacă e înfundat, nu mai curge nimic. Dar curgerea, când apare, nu înseamnă doar mișcare, ci și reînnoire. Ea curăță canalele. Curgerea nu este doar trecerea unui fluid, ci un fenomen care regenerează suprafețele pe care le atinge, le scarpină, le face din nou utile. De aici vine valoarea libertății de exprimare. Asta e și experiența mea, după 20 de ani în care, la fiecare alegere, sunt foarte bine informat. Vreau să știu, înainte să votez, cine este o „monedă de aur“ și cine e doar o piesă de alamă. Pentru că politicienii sunt peste tot la fel – unii valoroși, alții mai puțin. Important e ca cei care citesc un ziar de mare circulație, ca al dumneavoastră, să învețe să facă diferența. Să se informeze din surse multiple, din surse care se contrazic uneori. Așa ajungi să înțelegi mai bine realitatea.
Libertatea curgerii, nu forța controlului
Polarizarea este tot mai vizibilă și în România, pe urmele unui trend european mai vechi. Cum poate fi atenuat acest fenomen și reconfigurat organismul social fără a afecta libertatea de exprimare?
Eu mă feresc de ideea de a controla sau modela forțat o societate. Societatea nu te ascultă, indiferent cât de bine intenționat ești. Chiar dacă încerci să-i impui o direcție, rezultatul poate fi invers celui așteptat. În natură, lucrurile funcționează diferit: lasă-le să curgă și se vor șlefui singure. Așa e și cu societatea – o alegere după alta, o conversație liberă între prieteni, un dialog real între oameni sinceri au mai mult efect decât orice plan impus de cineva care crede că „a descoperit America“. Pentru mine, cuvântul-cheie rămâne „libertate“ – nu doar în sens politic, ci în sens profund uman. Libertatea înseamnă să te recunoști pe tine ca fiind autonom, vertical, stăpân pe vocea ta și pe ceea ce scrii, capabil să comunici cu cei din jur fără teamă. Mai mult decât atât nu există. Orice altceva e o iluzie. Sigur, presa are un megafon, dar omul obișnuit nu are. Și tocmai de aceea, lui îi revine responsabilitatea de a fi demn și liber, capabil să-și formeze propriile idei și să le comunice fără frică.
În logica Legii Constructale, orice sistem are un flux optim. Există însă, ca individ, un „punct mort“ – o zonă oarbă în acest flux personal, în care percepția se blochează și nu mai poți evalua corect realitatea?
Asta e interesant. Nu mi-a trecut prin cap în felul acesta. Nu cunosc acel sentiment al unei paralizii complete, al unui punct de totală inacțiune, dar, desigur, sunt sigur că am multe puncte moarte pe care pur și simplu nu le cunosc. Și sincer, nu-mi pasă de faptul că nu știu totul. De fapt, e mult mai bine așa. Chiar mă bucur că nu știu prea multe. În fiecare dimineață mă trezesc cu idei – mă scol devreme și mă apuc imediat de lucru. De multe ori, în timpul nopții, îmi vin gânduri și le notez – scriu idei, repere, nu fraze lungi. Asta înseamnă viață pentru mine: o continuă mișcare între gânduri, observații, revelații. Și cred că toți oamenii trăiesc așa, chiar și în vis – pentru că și acolo apar imagini, idei. Iar dacă sunt ale tale, merită să fie luate în serios. Eu știu puține lucruri, dar ceea ce știu, eu știu foarte bine. Le predau studenților, le scriu, le susțin. Și am și simțul umorului. Nu mă iau prea în serios.
Cei care vorbesc „de la înălțime“ nu mai par conectați cu realitatea directă. Ar putea fi și aceasta o formă de punct mort colectiv?
Din păcate, mulți dintre cei care vorbesc de la înălțimi mari – politicieni, analiști, lideri – sunt epave intelectuale. Între timp, oamenii reali, care fac efectiv lucruri – inventează, construiesc, cântă, transportă, creează –, aceia lucrează în tranșee, nu în turnuri de fildeș. Suntem, în fond, de două feluri: cei care fac și cei care așteaptă să primească. Iar cei care fac – da, ajung uneori să aibă și avere – sunt adesea invidiați de ceilalți. Dar nu te poți lupta cu această diversitate fundamentală a umanității. Tot ce poți face e să facilitezi conversații, să încurajezi interacțiunea, să înveți să ai grijă de vecinul tău. Această datorie – de a avea grijă de cel de lângă tine – a fost recunoscută de istorie și de religie, și ea îi aparține individului. Nu e o poruncă venită de sus, ca în comunism. Când se impune forțat „grija față de celălalt“, cum a fost exproprierea în orașe sau la sate, nu faci decât sărăcirea tuturor. Dacă dai pământul unui om care nu știe să-l lucreze, ai ucis pământul.
„Omul cu adevărat liber e acela care aparține doar propriei judecăți“
Simțiți că, de la șocul din decembrie, s-a modificat în vreun fel societatea românească?
Eu aflu despre România prin tot felul de surse care îmi „explodează“ pe YouTube – acolo există o platformă foarte interesantă, cu oameni care comentează din toate țările și în toate limbile, inclusiv români, dar și vecini, care vorbesc despre România. Și ce am observat în lunile care au trecut de la decembrie este că publicul român este mai bine informat. Asta e marea schimbare. Au fost evenimente analizate, chestionate, criticate din mai multe direcții, iar jurnaliștii, din ambele tabere, și-au făcut treaba. Lumea știe mai clar cine sunt jucătorii, care e miza. Iar această stare de informare este un avantaj pentru meciul care se va desfășura în luna mai.
Credeți că este o informare echilibrată? Oamenii sunt mai bine informați despre ambele tabere?
Asta depinde de fiecare ascultător, de fiecare cititor. Depinde dacă face ceea ce fac și eu – adică să citească cu ambii ochi și să audă cu ambele urechi. Asta înseamnă să citești și din stânga, și din dreapta. Să compari, să analizezi, să râzi uneori, dar să-ți extragi esențialul pentru votul tău.
După șocul din decembrie, credeți că s-a trezit această conștiință a informării din mai multe surse?
Da, am observat că discursul s-a complicat. Și o spun în sens bun. Nu mai e totul alb sau negru. Se spun lucruri bune despre cei care, până nu demult, erau criticați, dar apar și critici argumentate la adresa celor care au fost prea mult timp la conducere. Toate astea, pentru mine, indică apariția firească a unei nevoi de schimbare. O schimbare care nu vine din manipulare, ci din observare și comparație. Tot ce discutăm aici – despre societate, alegeri, blocaje, schimbări – ține de libertatea de a curge, de a te transforma, de a evolua. În termeni constructali, înseamnă capacitatea sistemului de a se reconfigura pentru a permite fluxuri mai bune. Și da, din ce am depistat eu în ultimele luni, în România există o conversație mai informată, mai clară, mai sinceră. Știi cine sunt protestatarii, știi ce cer. Știi și cine sunt cei care dezagreează cu ei. Toate astea sunt semne ale unei societăți sănătoase. E mult mai periculos când oamenii tac, când li se pune dopul la sticlă. Asta duce la explozie, nu la progres. Dar, să fie limpede: asta nu înseamnă că e inteligent să-l copiezi pe Viktor Orbán din Ungaria. Nu e o soluție. E o capcană.
Cum recunoști adevărul într-o lume polarizată
Potrivit teoriei dumneavoastră – Legea Constructală –, cum ar putea avea loc aceste tranziții, aceste procese de schimbare și evoluție în societate, astfel încât să fie redus riscul apariției mișcărilor extremiste, indiferent că sunt de stânga sau de dreapta?
Termenul „extrem“ e periculos tocmai pentru că e relativ – depinde de poziția din care privești. Cei care nu sunt luați în considerare ajung să-i perceapă pe ceilalți, pe cei care au inițiativa și influența, ca fiind „extremiști“. Și, în reacție, se comportă ei înșiși într-un mod dezordonat, uneori chiar autodistructiv.
Și totuși, cum ar trebui să se raporteze o persoană sau o ideologie aflată în centru – care nu aderă nici la stânga, nici la dreapta – la aceste curente radicale care apar în societate?
M-am tot gândit la asta, inclusiv în scris. Cred că omul cu adevărat liber e acela care nu aparține nici dreptei, nici stângii – poate aparține doar minții lui, propriei judecăți. Nu umblă cu cartea roșie a lui Mao ca să arate că e comunist, nici nu îmbrățișează vreun simbol de dreapta doar pentru apartenență. Cel mai sănătos este să nu fii membru fidel al niciunui partid, ci să te afli într-un proces permanent de autoeducare, să te informezi zilnic. Dacă ziarul tău are o înclinație spre stânga – foarte bine, citește-l. Dar în aceeași zi, dacă ai ocazia, citește și un ziar de dreapta. Fă asta nu o dată, ci constant. Pentru că tu nu ești o oaie, ci ești un om. Și tocmai de aceea trebuie să-ți construiești o imagine completă a lumii în care trăiești.
Să vezi la 360 de grade...
Exact. Să îți antrenezi capacitatea de a asculta o opinie și de a extrage din ea ceea ce este adevărat, valoros, real. Iar ceea ce nu are logică – uiți. Așa e construit creierul nostru: reține ceea ce este sigur, ceea ce are utilitate. Nu prostiile. Uite un exemplu verificabil: în dicționarul oricărei limbi, cuvintele cu sens pozitiv, optimist, sunt de cel puțin zece ori mai multe decât cele cu sens negativ sau pesimist. Asta nu e întâmplător.
Probabil și pentru că negativul e mai greu de procesat?
Da, pentru că negativul nu ajută atât de mult pe cât ajută lucrurile care te împing înainte. Din acest motiv, în toată această cacofonie politică – totuși, are o logică a ei –, poziția sănătoasă e să fii ca un fluture liber: să te miști, să asculți din toate părțile, să filtrezi, să compari. Să citești și știri din străinătate, cu aceeași vigilență, știind că și acolo informația poate fi utilă, dar și toxică. Totul, absolut totul vine cu promisiune și pericol. Și e misiunea ta, ca individ, să te maturizezi și să devii un om inteligent – nu unul manipulat.
Să luăm totul cu un dram de sare.
Exact. Dar după ce ai pus sare, trebuie și să digeri conținutul. Să îl transformi în ceva valoros pentru tine. Asta îți va arăta, mai ales în perioadele electorale, care e poziția ta reală în raport cu lumea. Trebuie să te uiți în toate direcțiile ca să-ți înțelegi locul, să pui la îndoială ceea ce știi e esențial, altfel rămâi blocat în timp. Dar nu mă refer doar la îndoială în sens sceptic, ci la un exercițiu de întrebare sinceră. Să îi iei la întrebări pe cei care se consideră experți. Să-i forțezi să explice mai bine. Și, dacă ești din domeniu, să-i contrazici cu argumente solide. Asta înseamnă progres real: o conversație între egali care nu se tem să se întrebe unul pe celălalt.
Prof. univ. dr. Adrian Bejan: „România are un talent istoric de a fi pragmatică“
„Weekend Adevărul“: Atât în România, cât și global, suntem la un pas implozie sau, dimpotrivă, în plin proces de rupere a blocajelor care s-au acumulat în societate și în fluxurile sociale până acum?
Adrian Bejan: Punctul meu de vedere este că România se află într-un proces de însănătoșire. E o epurare, o evacuare a unei infecții locale – dacă a existat așa ceva. Iar conversațiile ca aceasta, despre profesie, despre societate, despre libertate, sunt esențiale. Sunt medicamentul prin care se eliberează curgerea ideilor și a informației. Sunt antidotul îndoctrinării. Eu votez în America, nu în România, dar sunt implicat emoțional și intelectual în ceea ce se întâmplă în România. Iar asta contează. Tocmai de aceea sunt atent la ce ajunge la mine despre țară. Românii din America sunt organizați. Ambasada face o treabă foarte bună în a ne ține conectați. Există și Institutul Cultural Român din New York – un punct viu, activ, care aduce românii împreună. Toate aceste instituții sunt epoleți ai societății actuale. Românii de azi sunt foarte diferiți de cum erau în anii ’60-’70.
Putem privi diaspora ca pe un braț al curgerii naturale a valorii românești – o extensie firească a sistemului, în logica Legii Constructale? Ce spune acest flux despre adaptabilitatea societății românești?
Da, românii sunt mai uniți, dar și mai respectuoși unii cu ceilalți. Se unesc nu din obligație, ci din dorință. Dorința de a fi împreună vine dintr-un fel de atracție naturală – ești atras de cineva care îți seamănă, care te înțelege. Recent am fost vizitat de un doctorand român de la Universitatea din Michigan. A venit la mine la Duke și am discutat cu el chiar mai plastic pentru că – îți spun sincer – românii nu se mai feresc unii de alții. Și poate ar fi și mai bine dacă s-ar apropia și mai mult. Dar istoria românului e una a omului care vrea să fie lăsat în pace, să-și trăiască viața, să muncească, să crească o familie, fără să fie batjocorit sau condus de un satrap.
Istoria noastră, ca țară, ne-a arătat deja ce înseamnă asta.
Avem o istorie bogată, din păcate, în sens negativ, cu oameni care ne-au tratat prost. Țin minte, când Trump a anunțat eliminarea Visa Waiver, am ținut un discurs foarte clar, foarte precis, despre istoria românilor și prin ce au trecut pentru a deveni liberi în gândire și suflet, pentru a fi compatibili cu Europa. Pentru mine, ăsta e adevărul. Iar adevărul, cum se spune, te salvează. Suntem o națiune care vorbește o limbă profund europeană. Ne înțelegem bine cu toți. Românii care emigrează nu au nicio problemă de integrare. Avem limba noastră latină, dar și influențe slave, germanice, austriece. Românii se simt rapid acasă în Vest. Iar Vestul înseamnă civilizație. Spre deosebire de estul sau sudul globului, civilizația care conduce lumea este cea vestică. Uită-te la orice: avioane, vapoare, uzine de energie, apă curentă, canalizare. Și, desigur, știința. Știința vine din bazinul mediteraneean, de acolo în Europa și mai ales în Europa de Vest. Aceasta este istoria care propulsează lumea. Toată lumea se mișcă, toți vor să avanseze. Dar, ca să fim atenți, trebuie spus clar: nu fiecare parte a Europei de Vest a contribuit în mod egal la această civilizație. Asta e realitatea. La fel ca într-o echipă de sport – nu toți jucătorii sunt vedete. Dar tocmai cei care nu sunt încă vedete sunt cei mai motivați să devină mai buni.
România, nod într-un sistem global
Cum influențează, din perspectiva designului social sau a Legii Constructale, aceste noduri electorale și de decizie locul României în rețeaua globală? Cum curge România în acest sistem mai mare?
Suntem globali. Așa-zisa „diasporă“ este, de fapt, o Românie care s-a mutat, care s-a extins. Este România dusă peste hotare. Și nu e o migrație întâmplătoare – este una bazată pe talent. Nimeni nu te tolerează într-o altă țară dacă nu aduci valoare. Dacă ești parazit, dacă vii doar să iei, ești respins. Asta e realitatea. Dar românii au fost acceptați pentru că au oferit competență, inteligență, contribuție. Deci România, ca vehicul social și economic, se descurcă foarte bine. Accelerăm. Suntem, fără îndoială, mai musculoși economic, mai liberi și, de curând, și mai acceptați internațional. Recent, America – nu știu cât se discută despre asta la voi, dar nici nu contează prea mult pentru mine personal – a eliminat viza pentru români. Și asta a fost, ani de zile, o mare durere de cap. Era o senzație de excludere. Acum, e ca și cum am fost cu adevărat acceptați, „strânși la piept“, cum s-ar spune.
Programul Visa Waiver a fost amânat pentru România, deși trebuia să înceapă la sfârșitul lunii martie, motivul oficial fiind „Guvernul SUA revizuiește recenta includere a României (...) pentru a asigura respectarea cerințelor sale stricte de securitate“. Ar putea fi influențată România de aceste decizii, având în vedere că, în funcție de perspectivă, pare că ne-am apropiat mai mult de Uniunea Europeană decât de America lui Trump?
Eu nu am această impresie. România, din ce știu eu și din cum o simt, are un talent istoric de a fi pragmatică. Este o calitate românească, această orientare practică, echilibrată, care se vede în deciziile mari. Și avem un avantaj în faptul că suntem conduși, în prezent, de o președinție care are o durată de cinci ani – adică avem o oarecare stabilitate internă. America, în schimb, este o treabă separată. Este foarte stabilă politic, chiar dacă pare zguduită uneori din exterior. Este un sistem care se auto-repară. La fiecare doi ani, americanii votează pentru reînnoirea Congresului. E o formă de reglaj automat, care menține direcția. America, din acest punct de vedere, e ca un far – un far pentru corăbii. Lumina merge înainte, chiar dacă uneori pare că se clatină.
Deci trebuie să privim și în jur pentru a înțelege mai bine unde ne situăm...
România aparține unui întreg. Și foarte multe lucruri care se întâmplă aici trebuie privite din perspectiva acelui întreg. Sigur, putem critica aceste organizații internaționale – Uniunea Europeană, SUA, NATO. Avem dreptul să o facem. Dar trebuie să recunoaștem ceva: lumea bună, lumea civilizată stă, azi, pe trei picioare – America, NATO și Uniunea Europeană. Și întreaga lume bună se agață, poate fără să-și dea seama, de acest scaun cu trei picioare. Iar lecția e simplă: nu mușca mâna care te hrănește. E o expresie, da, dar e foarte adevărată. Cei de la putere – și mă refer aici la pragmatismul istoric românesc – au înțeles acest lucru.
Punctul mort
În același timp, în această alianță, în acest pragmatism asumat, nu există și un risc? Nu e un „blind spot“, o zonă oarbă, în care nu mai vedem anumite lucruri? Când ai doar două opțiuni, iar una e percepută ca fiind total negativă, o alegi mereu pe cealaltă, fără să mai pui întrebări. Nu e un pericol aici?
Ai dreptate, sunt doar două opțiuni. Dar, în felul în care eu privesc lucrurile, e o alegere între prosperitate și eșec. Și orice ființă vie alege prosperitatea. E infinit mai bună decât simpla supraviețuire. De asta rămân optimist. Nu plănuiesc să emigrez pe altă planetă.
Dar cum influențează ceea ce se întâmplă în acest organism mare – lumea întreagă, ceea ce se întâmplă în România, mai ales în aceste luni marcate și de alegeri?
E foarte bine că aveți această discuție chiar înainte de alegeri. Faptul că aveți o presă liberă, diversă, e un lucru pe care americanii îl respectă profund, indiferent de orientarea lor politică. Asta este foarte important. Partea negativă, dacă privim înapoi la luna decembrie, a fost că rezultatele alegerilor au fost anulate – iar asta, trebuie spus clar, este o palmă dată tuturor celor care cred în democrație, în ideea de vot și alegeri. Dar ceea ce a urmat a fost interesant: s-a deschis o conversație mult mai informată, cu voci din toate direcțiile. A început în ianuarie, cam atunci a început să se „destindă“ atmosfera. A trecut ceva timp de atunci, iar acum, în primăvară, terenul de joc este clar. Dar trebuie spus: alegerile sunt doar un eveniment, un moment. Discuția mare este despre poziționarea României – față de America, față de NATO și față de Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană, în această ecuație, cum vi se pare că funcționează? În raport cu stabilitatea de care vorbiți?
UE este un experiment relativ recent. A pornit, după cum știi, ca o piață comună între Franța și Germania, în anii ’50. A fost o construcție pornită de la nivel local, nu dintr-o viziune europeană unitară. E un experiment care încă se definește, care are de lucru serios pentru a-și proclama stabilitatea pe termen lung – o stabilitate care, dacă e să comparăm, aparține deja Americii. America nu și-a schimbat Constituția din anii 1700. Gândește-te ce înseamnă asta. Sunt reticențe și critici justificate față de UE – și le citești peste tot, dacă te uiți în Ungaria, Slovacia, Polonia. Țări cu un istoric similar României. Și e absolut necesar ca liderii de la vârf să fie întrebați, criticați, analizați. Asta e cheia progresului. Eu nu dau lecții în politică, eu sunt omul care face observații și care leagă lucruri între ele.
„Alegerile decid longevitatea societății, nu cariera unui politician“
Așteptăm cu toții rezultatele, dar întrebarea rămâne: cântăresc ele mai mult decât alegerea în sine?
Sigur că rezultatele vor decide cine câștigă. Dar, mai important decât atât, rezultatele îi educă pe toți – inclusiv pe politicieni. Îi învață cum să facă mai bine data viitoare. Iar cei care ajung în funcție trebuie să înțeleagă că au fost aleși pe o bază clară, pe o promisiune, pe un mesaj transmis de societate. Nu trebuie să trădeze această voință. Asta e, dacă vrei, marea monedă de schimb pe care o aduce democrația: nu doar putere, ci un mesaj, un mandat. Un mandat de autoritate care vine din voința poporului. Alegerile nu sunt o glumă. Sunt o chestiune serioasă, pentru că ele se referă nu la bunăstarea personală a unui politician, ci la longevitatea societății. Și, da, e o greșeală gravă atunci când cineva nu știe să se retragă la timp. Să te retragi voluntar, la pensie – asta arată înțelepciune.
E o lecție greu de învățat. Avem exemple destule.
Te uiți la Erdogan, în Turcia – un om care pare atât de îngâmfat, încât nu se mai retrage. Și s-ar putea ca tocmai asta să îl coste. La fel și cu vecinul nostru din nord-vest. E o mare înțelepciune în apariția acelui lider care știe când să facă un pas în spate și să lase loc altora. Pentru că oameni cu talent, cu idei, cu viziune sunt peste tot. Nu mă îndoiesc de patriotismul lor, de dragostea de țară – astea sunt cuvinte mari, dar sincere. Însă a fi un bun jucător într-o echipă e altceva. De foarte multe ori, cei care nu sunt încă cei mai buni sunt cei mai motivați să devină buni. Spun asta din propria experiență, inclusiv din sport. Cei mai buni ajung uneori să se culce pe lauri – să lipsească de la antrenamente, să facă prostii – și o iau la vale foarte rapid.
Și sunt chiar dați afară de propria lor echipă.
Sunt expulzați de colegii lor. Pentru că dacă nu-ți mai îndeplinești rolul – fie că ești lider politic, cap de familie sau orice altceva –, echipa reacționează. Iar politica, din punctul meu de vedere, seamănă foarte mult cu sportul de echipă. Fiecare persoană care performează la un anumit nivel trebuie să înțeleagă că este un jucător. Dacă nu joacă cu fairplay, dacă nu joacă pentru binele celorlalți, atunci va fi scos de pe teren.
Poate ar fi bine să fi învățat lecția asta. Deși... nu știu câți dintre noi chiar am învățat-o.
Adevărul e că viața e scurtă. Nimeni nu învață complet. Dar, din când în când, apar evenimente atât de clare, de evidente, încât au un efect direct asupra celor care vin imediat după. În vacuumul creat de aceste crize apar figuri noi. Te uiți la Turcia, la Siria – lucrurile se schimbă. Dar în societățile unde oamenii nu au avut acces la informație, schimbările sunt răbufniri, uneori cu prețuri tragice. Și tragedia cea mai mare e când sticla răbufnește... și se sparge. Asta e nenorocirea. Nu doar că iese aburul, ci că tot vasul se face țăndări. Și atunci, lumea zice: „Era mai bine înainte“. Dar e prea târziu. Tocmai atunci când nu mai există blocaje în societate, când informația circulă liber dintr-o parte în alta. fluxurile sunt în regulă. Abia atunci putem spune că avem un organism prosper.
„Acolo e ceva greșit“
Dar când sunt atât de multe blocaje, cum a fost în perioada comunistă – cu Cortina de Fier și tot ceea ce a însemnat ea –, am văzut cu toții cât de brutală a fost eliminarea acelor obstacole. Nu a fost o tranziție fluidă, ci o „spargere“ violentă.
Exact. Vorbim iar despre acea societate îmbuteliată, cu dopul pus. Îți dau un exemplu foarte concret și foarte recent. În fiecare zi primesc e-mailuri din Iran: studenți care vor să vină să studieze cu mine în America. Aproape toate aceste mesaje vin din Iran. Asta spune multe. Vorbește despre o societate aflată sub o presiune internă imensă. E gata să explodeze. Lumea caută o ieșire.
Vor să evadeze.
Vor să scape, pur și simplu. Să iasă din sticlă. Și e important de spus: acești tineri sunt extrem de bine educați. SUA e plină de ei. Am colegi iranieni care mi-au povestit că toți, dar absolut toți studenții, masteranzii, doctoranzii vor să plece. Vor libertate, vor aer. Dar nu pot pleca decât dacă sunt admiși undeva cu suport financiar – altfel, rămân blocați. Pentru mine, asta e ca o rază X. Primești, fără să cauți, o radiografie a lumii. Îți dai seama unde sunt societățile „îmbuteliate“. Din Africa de Vest primesc și de acolo mesaje, dar nu atât de multe. Din India, relativ rar. Din China, da, primesc. Dar acolo e altă situație – au bani. Dacă sunt admiși, vin fără să ceară ajutor financiar. Dar și ei vor să plece. Și toate aceste semnale îți arată că acolo e ceva greșit. Când oamenii vor cu disperare să fugă, înseamnă că societatea e „bătută în cap“. Nu mai funcționează.
Foto interior: Shutterstock
Se încarcă comentariile...
