Foto Cum se transformă un cătun uitat de lume într-o oază anti-stres, pentru orășeni. Este situat în mijlocul unei păduri FOTO
0Un cătun uitat de lume și aproape pe cale de dispariție începe să devină un adevărat paradis pentru amatorii de viață bio, tihnită, în mijlocul naturii. Satul se numește ”Mihai Eminescu”, este complet înghițit de pădure și mai are doar cinci locuitori.
În ultimul deceniu tot mai mulți români caută zonele rurale idilice, liniștite, desprinse de civilizație și care oferă un stil de viață natural, ferit de stres. Unii chiar se mută definitiv în astfel de locuri, alții le preferă doar pentru sejururi lungi de vară în mijlocul naturii. În județul Botoșani se află un loc care ar face deliciul amatorilor de trai simplu, indilic la țară, departe de civilizație. Este vorba despre cătunul ”Mihai Eminescu„, o oază de tihnă, în mijlocul unei păduri, departe de lumea civilizată. În sat mai trăiesc doar cinci oameni iar zona are o poveste incredibilă fiind legată inclusiv de numele marelui poet Mihai Eminescu. De altfel, satul a fost deja descoperit de câteva familii care au dat orașe mari precum Constanța, pentru o viață în mijlocul naturii, cu apă la fântână și case bătrânești din lemn și lut. ”Eu zic că satul va prinde viață din nou. Am auzit mai mulți care ar vrea să vină să se mute aici”, mărturisește un locanic din Gorbănești.
Satul din mijlocul câmpiei, locul care nu-l poți găsi nici pe hartă
Cătunul ”Mihai Eminescu” aparține de comuna Gorbănești, județul Botoșani, la aproximativ 50 de kilometri de municipiul Botoșani. Este propriu-zis, un sat fantomă, despre care știu doar localnicii din Gorbănești. Niciun indicator nu-ți arată drumul către ”Mihai Eminescu”. De fapt nici drumuri nu prea mai sunt până la ”Mihai Eminescu”. Sau cel puțin nu așa cum și-ar imagina cineva că arată drumurile în 2024. Satul nu poate indetificat nici pe hartă, iar călătorii curioși să ajungă în asemenea loc trebuie să întrebe din om în om, începând cu satul Bâtrânești.
Un drum care cotește prin satul George Coșbuc, la stânga de pe drumul județean, se pierde pe ulițe. Undeva pe lângă o biserică, un drum de exploatație agricolă, de pământ, este singura cale către ”Mihai Eminescu. Drumul de exploatație se oprește undeva în mijlocul câmpului, lângă o pădurice. Cine și-ar închipui că în aceea pădurice se află un sat. Doar un indicator la marginea arborilor semnalează existența unei comunități umane în zonă. Accesul în sat se face pe un drum ca în povești, drum pe care nu îl poți străbate cu autoturisme cu garda joasă. Mai precis, o cărare prin mijlocul unei bolți ”construită” din ramurile arborilor înalți. Odată ieșit din acest tunel vegetal dai într-un soi de poieniță cu arbori bătrâni și înalți.
De o parte se află o casă, bine îngrijită, iar de cealaltă un mic parc, cu patru bănci, o cutie poștală și un bust al poetului Mihai Eminescu. Din acest loc, ”vatra satului”, două sau trei ulițe, pleacă printre abori, ca niște tuneluri de vegetație care pierd prin pădurice. În cătunul-pădure, mai trăiesc cinci oameni, dintre care doi foarte în vârstă și alți trei, cu vârsta de până în 60 de ani. Printre arbori, pe ulițe ascunse în vegetație, care urcă și coboară, ca într-un labirint se află mai multe case, dar majoritatea nelocuite, unele în paragină. Prin „Mihai Eminescu„ timpul parcă a încremenit. Firele de electricitate și autoturismele celor care încă mai locuiesc acolo, sunt apanajele modernității. În rest liniște, întreruptă doar de hârjoana sau trilurilor păsărilor sau de vântul care bate prin frunzișul des. În sat apă se găsește doar în fântâni. Și nu toate cu apă potabilă. Despre canalizare, gaz sau alte utilități ale lumii moderne, nici vorbă. Partea bună este că se găsește semnal la telefon, ba chiar și la internet.
”Eu aici m-am născut și de aici nu plec decât la groapă”
Printre cei care mai trăiesc în cătun se numără și tanti Adela Aionesei. Este trecută de 80 de ani și s-a născut în ”Mihai Eminescu„. Este profund atașată de sat și în ciuda singurătății și a greutăților cauzate de lipsa de apă sau înzăpezirile din timpul iernii, nu ar pleca niciodată de pe locurile natale. Trăiește într-o gospodărie țărănească, pe una dintre ulițele cătunului-pădure, mică dar îngrijită și din care se întreține. „ Aici m-am născut. Și îmi place grozav să trăiesc aici. Este atâta liniște, și tril de păsări. O plăcere. Poate pe alții îi i-a urâtul. Pe mine nu, m-am obișnuit. Am crescut zece copii aici, în căsuța asta. Vin și mă vizitează, mă ajută. Este greu cu apa, dar îmi aduc copiii de la Tomești. Dacă este nevoie este și fântână făcută de moș Cojocaru înainte să moară, mai la vale. Parcă o știut că o să avem nevoie. Am tot ce trebuie aici.
Am crescut cu păsări la curte, am mâncat natural. Nu am cumpărat nimica. Și mă ajută mult copiii. Eu de aici nu pot pleca, pentru că este locul unde m-am născut, am crescut, am grijit copiii. Sufletul meu este aici. De aici nu plec decât la groapă”, spune Adela Aionesei. Aproape de casa Adelei Aionesei se află casa lui moș Vasilică Traian, un sătean de 84 de ani. A muncit în țară, pe vremea comuniștilor,în combinat. La pensie s-a întors acasă. Își iubește cătunul și la fel ca tanti Adela, nu și-ar dori să plece în ruptul capului. „Aici suntem doar noi, pădurea, tăcerea și toate poveștile frumoase de demult”, mărturisește Vasilică Traian. Ceva mai la vale, în ”vatra satului” casa îngrijită a aparținut lui moș Gheorghe Cojocaru, un intelectual al cătunului, cel care cunoștea îndeamănuntul istoria satului. Moș Gheorghe s-a prăpădit însă acum câțiva ani. Pe un drumeag care șerpuiește prin pădurice, pe o coștișă, se ajunge la ceilalți localnici din ”Mihai Eminescu„. Mai tineri.
”Pentru mine este mai bine, sănătate, liniște”
Unul dintre aceștia este Constantin Prisacariu. A fost polițist de frontieră tocmai la Constanța. S-a mutat la „Mihai Eminescu„ în căutarea liniștii și a vieții sănătoase. ” Am lucrat într-un oraș foarte mare iar viața mea este liniștită acuma. Agitată a fost. De câțiva ani m-am mutat. Diferența este foarte mare, de la oraș agitat, într-un loc uitat de lume. Pentru mine este main bine, sănătate, liniște. Sunt sătul de stații radio, de laptop-uri.”, spune bărbatul. Acuma își petrece viața idilic, într-o casă bătrânească ocupându-se de păsările și animalele din curte. Mai merge la oraș, dar rar, pentru a se mai aproviziona. Mai sunt și alți doi săteni mai tineri, veniți tot în căutarea liniștii.
”Este o șansă ca acest sat să se repopuleze, cu oamenii în căutarea liniștii„
Cătunul ”Mihai Eminescu„ a fost la un pas de a dispărea cu totul. Adică mai rămăseseră trei oameni în 2023. Acum sunt cinci, plus alți câțiva sezonieri, în vacanțe, la casele rămase de la bunici. Constantin Prisacariu spune că acest sat are mari șanse să renască tocmai datorită trend-ului apărut printre oamenii din marile orașe de a căuta oaze de liniște, izolate pentru o viață sănătoasă. ”Este o șansă ca acest sat să se repopuleze. La tanti Adela se construiește acolo suns. Vor să se mute. Am un copil care ar vrea să vină aici. Cred că cel ma potrivit este pentru persoane mature care caută liniștea”, spune Constantin Prisacariu.
Alți săteni, din ”George Coșbuc” cea mai apropiată așezare de cătunul ”Mihai Eminescu„ spun că sunt destui orășeni care caută și prospectează zona să-și ridice inițial case de vacanță și mai apoi să se stabilească în oaza de liniște de la „Mihai Eminescu. ”De la un cătun care a fost înghițit domne de pădure, aproape nu mai exista, acuma începe să fie căutat. Vor oameni de la oraș liniște, mâncare bio, trai fără stres. Că-s bolnavi de stres acolo, de griji, probleme. Aici parcă renasc. Unii caută pentru vacanțe, alții chiar să se mute. Că este drumul ăsta de exploatație și dacă are și mașină bună, ajunge în 10 minute în centrul comunei. La oraș cam în 50 de minute. ”, spune un localnic din George Coșbuc.
Cătunul Vârnăvoaiei, frumoasa boieroaică și legătura cu Eminescu
Cătunul ”Mihai Eminescu„ se numea de fapt Vârnăvoaia. Are o istorie de câteva secole și acum 150 de ani era o așezare rurală prosperă. Avea peste 150 de locuitori și făcea parte din moșia familiei Vârnav. Pe vremuri boierii au avut și un conac acolo. A mai rămas doar o pivniță și fundațiile vechiului conac în curtea casei lui moș Gheorghe Cojocaru, care a decedat acum câțiva ani. În amintirea celor mai vârstnici săteni a rămas imaginea Catincăi, frumoasa boieroaică din neamul Vârnav. Cea care făcuse școală în sat. ”De Catinca, fata boierului Vârnav știa toată lumea, de la bunici, de la străbunici. A trăit cred că acum 150 de ani. Era atât de frumoasă și mergea călare prin sat și prin împrejurimi”, spune Adela Aionesei.
Greu de crezut pentru cine calcă acum în satul ”Mihai Eminescu” dar până în anul 1990 în cătun se afla și școală, și magazin dar și oficiu poștal. Satul și-a primit numele de ”Mihai Eminescu ” în anii 60 atunci când Mihai Beniuc președintele Uniunii Scriitorilor din România acelor vremuri, a făcut demersuri pentru ca acest sat să primească numele de „Mihai Eminescu”. Denumirea nu era întâmplătoare. Poetul Mihai Eminescu și-a petrecut câteva veri în cătunul Vârnăvoaia. Venea să le viziteze pe fetele boierului Costache Stamatopol, cel care cumpărase moșia de la Vârnav. Ba chiar avea și un loc preferat, un păr în curtea lui Moș Gheorghe Cojocaru, care mai există și astăzi.
”Venea când era student, vara, în vacanțe. Așa am aflat de la moș Ghiță Cojocaru, care la rândul lui știa de la bunicul său, administrator al moșiei. De Eminescu era îndrăgosită una dintre fetele lui Costache Stamatopol, boierul. Și îl tot chema aici la masă. Se plimbau, vorbeau”, spune Vasilică Traian. După venirea comuniștilor, conacul a fost distrus iar satul a început să decadă. Tot mai mulți localnici erau luați ca muncitori în fabricile din județ. Satul s-a depopulat accelerat după 1900 ajungând la trei localnici. Acum numărul sătenilor a ajuns la cinci și numărul lor va crește. Nu semnificativ, dar suficient cât cătunul frumoasei boieroaice Vârnăvoaia să supraviețuiască.
Se încarcă comentariile...
