ANCHETĂ Crăciunul printre gloanțe și tancuri, în jurul bradului sau alături de cei nevoiași
0Crăciunul este mai mult decât o sărbătoare – este o punte între generații, o ocazie de a ne întoarce la rădăcinile noastre și la cei dragi.
De la amintirile generației Baby Boomers, marcate de lipsuri și momente istorice, tradițiile păstrate cu emoție de Generația X și până la noile obiceiuri personale ale Generației Z, Crăciunul rămâne o poveste despre familie, bucurii simple, dorința de a rămâne conectați unii cu ceilalți și un îndemn la solidaritate.
Dana Dogaru (71 de ani), actriţă:
„Fiica mea și alți copii îi colindau pe soldații care păzeau tancurile de la Romană“
Când eram mică, până pe la 7 ani, locuiam la Mangalia, unde tata lucra la redacția unui ziar al Armatei. Nu prea sărbătoream Crăciunul, că nu aveam voie, dar exista Moș Gerilă, care era, așa știam eu, fratele mai sărac al lui Moș Crăciun. Credeam în Moș Crăciun până când, la un moment dat, i-am recunoscut pantofii și mi-am dat seama că e tata. Aveam emoții mari, mă pregăteam să-i spun poezii și să-i povestesc ce am făcut bine sau rău. De-abia așteptam să primesc darurile.
Îmi amintesc că încercam să păstrăm tradițiile și ne pregăteam cu ceva timp înainte: începeam cu curățenia generală pentru sărbătoare, apoi se făceau toate bucatele – prăjituri, sarmale, jumări, toate bunătățile pentru Crăciun. Practic, chiar dacă nu se spunea că sărbătorim, aproape toată lumea făcea Crăciunul. Nu cred că exista cineva care să nu sărbătorească în familie. Mai târziu, începând de la 10 ani, mergeam și la biserică alături de mama, dar tata nu putea veni cu noi. La un moment dat a avut și un necaz din cauza regimului. Într-o ședință, cineva care venise din Rusia povestea că la Moscova se vând struguri cu bobul de un kilogram. Tata, care n-avea stare, l-a întrebat în glumă: „Și dacă vrei doar jumătate de kilogram, ce faci?“. Atât i-a trebuit. L-au luat la întrebări și a fost dus până la tribunalul militar. A fost extrem de neplăcut pentru el și pentru toată familia. De atunci, a încercat să fie cât mai precaut. Erau vremuri grele, dar noi am făcut tot posibilul să păstrăm spiritul Crăciunului, să ne bucurăm de sărbătoare, oricât de dificil era.
Mai târziu, când lucram deja la Teatrul „Nottara“, în fiecare an veneau băieții de la Patriarhie cu colindul. Inițial, veniseră să colinde pe scara blocului, dar cântau atât de frumos încât i-am invitat în casă. A devenit o tradiție, și an de an îi așteptam cu cozonac, vin, nuci și covrigi. Crăciunul era într-adevăr sărbătorit cum trebuie.
Fiica mea mergea în fiecare an la colindat – avea o trăistuță specială și se pregătea cu două luni înainte împreună cu copiii din cartier. Chiar de Revoluție, deși știau că sunt restricții și nu au voie să iasă pe străzi la colindat, tot au făcut-o. După trei ore în care i-am căutat și ne speriaserăm, i-am găsit în Piața Romană – îi colindaseră pe soldații care păzeau tancurile. Erau niște băieți tineri, fără nicio vină, care se aflau acolo la ordin și se bucurau că îi colindă și pe ei cineva. A fost, într-adevăr, cel mai neașteptat Crăciun. Pe de o parte, pentru noi a fost un dar că am scăpat de Ceaușescu. Dar ce a urmat după? Au murit atâția copii. Cu toate astea, și în acel an am făcut Crăciunul și am simțit spiritul acestei sărbători. Noi, actorii, păzeam teatrul de teroriști – se spunea atunci că sunt în România –, iar atunci locuiam aproape de teatru. Mama pregătise de mâncare, iar noi mergeam pe rând acasă să mâncăm, apoi reveneam la teatru. Nu cred că poate cineva să ne ia Crăciunul – cea mai mare bucurie și cea mai mare speranță a noastră prin Nașterea Domnului. În prezent, în afară de faptul că nu mai fac cozonac – că nu mai pot, iar acum se găsesc de toate – pregătesc masa de Crăciun și facem bradul. Vin copiii și nepoții, ne colindă frumos, își primesc darurile, mi le primesc și eu (zâmbește).
Aș vrea să transmit un mesaj: să coborâm cu picioarele pe pământ și să înțelegem că trăim niște vremuri extrem de speciale. Trebuie să ne aducem aminte că izolarea nu este deloc bună pentru țara asta. Chiar dacă ne este mai greu acum, trebuie să facem ceva să nu ne desprindem de lumea civilizată. Să stăm cu ochii deschiși și să nu alegem pe cineva pe care nu-l cunoaștem, despre care nu știm de unde vine, ce vrea și unde se duce. Să fim atenți, extrem de atenți.
Tudor Ionescu – Fly Project (45 de ani), artist:
„La Brașov se trăgea. Îmi amintesc teama, haosul...“
Comparativ cu prezentul, când eram mic, Crăciunul era mai simplu. Nu știu dacă poate pentru că eram mic și nu făceam prea multe sau pentru că atunci eram mai mult axați pe latura emoțională a sărbătorii decât pe cea materială. Ne bucuram de ce primeam, de ce aveam, înghețam afară la zăpadă. Stăteam cu orele afară, nu existau telefoane, nu ne suna nimeni să ne întoarcem acasă, veneam când nu mai puteam de frig sau de foame. Bunica trebăluia în toate zilele înainte de Crăciun să avem tot ce ne trebuie pe masă, inclusiv niște prăjituri pe care nu am să le uit vreodată, cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat în viața mea. Salata de boeuf era și este preferata mea, nu simțeam că vine Crăciunul dacă n-o aveam. Dincolo de asta, aveam gașca mea de prieteni cu care mergeam la colindat an de an. Clar, bradul se făcea pe 24 decembrie seara. Ne strângeam acasă toți și mâncam împreună, înainte de colindat, mâncam din toate farfuriile cu salată de boeuf, cârnați și cele șapte feluri de prăjituri pe care le făcea bunica mea la fiecare sărbătoare.
Chiar și în timpul regimului comunist, Moș Crăciun era Moș Crăciun la noi în casă, cadourile erau cadouri, niciodată multe, dar esențiale – haine, cărți, iar bunicul meu făcea tot ce putea și aveam portocale. În familia mea nu a existat propagandă, noi sărbătoream Crăciunul, cu Moș Crăciun (nu i-am zis niciodată altfel) și colinde, cu miros de portocale, cadouri. În rest, toți prietenii mei aveau la fel, făceau cam aceleași lucruri.
Abia când am crescut și vremurile s-au schimbat am putut să compar și să realizez că am trăit alte vremuri, care – cu toate lipsurile sau problemele de atunci – au reprezentat o perioadă liniștită pentru mine, am avut o copilărie frumoasă, cu bunicii alături, care s-au străduit să am tot ce se putea la vremea aia. Toți ne amintim de bananele verzi înfășurate în ziar și puse undeva sus să se coacă. Chiar îmi amintesc că le-am găsit într-o zi și le-am mâncat pe toate până mi s-a făcut rău (râde). Și acum mă emoționează amintirile din acea perioadă în căldura, mirosul și liniștea din casă, bunicii și toată atmosfera pe care ei o creau.
În decembrie 1989 eram la Brașov și începuse Revoluția. Să fiu sincer, în haosul de atunci, pe care mi-l aduc bine aminte, cred că toată lumea a uitat de Crăciun sau cel puțin la noi așa a fost. Îmi amintesc teama, haosul, faptul că se trăgea la Brașov... iar eu trăiam momentul prin agitația celor din jurul meu, prin tot ceea ce auzeam și mi se spunea că trebuie să facem. Acela a fost un Crăciun pe care clar nimeni nu poate să îl uite, dacă a trăit momentul și are amintiri de atunci.
În prezent, Ana (n.r. – soția lui Tudor) are grijă să fie casa frumos decorată, face toate pregătirile începând cu împodobirea bradului pe 1 Decembrie (pentru că nu mai are răbdare), are grijă să avem tot ce ne trebuie de mâncare, să miroasă a cozonac în casă. Face salata de boeuf, cu care mă așteaptă când mă întorc din turneu, și ăsta e un lucru care îmi place și o tradiție pe care o ținem. De când există Ilinca, am încercat ca de Crăciun să fiu acasă, să desfacem cadourile împreună.
Andreea Aldulescu – Alduts Sherdley (26 de ani), cântăreață:
„În fiecare an sunt oameni care sărbătoresc această perioadă de unii singuri“
Amintirile mele preferate de copil sunt cele legate de împodobirea bradului. Abia așteptam să scoatem bradul și să îl punem sub lumina reflectorului, deoarece simțeam că această activitate mă reconectează de fiecare dată mai puternic cu membrii familiei mele. La mine în sat, în Ajunul Crăciunului, fiecare casă este colindată de corul „principal“ format din bărbați și băieți. Aceștia vin din casă în casă și îți cântă colindele tale preferate. Eram fascinată de cât de bine se armonizau și cât de intens se simte fiecare cântec în parte. Este deosebit. Partea mea preferată este cea în care îmi revăd familia. Toată copilăria mea a fost „un lux“ să pot petrece sărbătorile cu părinții mei din varii motive. Acum am posibilitatea să mă bucur de cadouri, mâncare, colinde, vin fiert, zăpadă, filme alături de ei în fiecare an, iar asta simt că îmi vindecă copilul interior și mă ajută să răsuflu liniștită și împăcată. Iar tehnologia a ușurat cumva treaba. Îți este mult mai ușor să găsești „acel ceva“ specific pe care și-l dorește persoana dragă.
Una dintre tradițiile pe care le urmez alături de prieteni sau colegii de muncă este Secret Santa, care mi se pare un moment savuros. Îmi place enorm să ne adunăm și să ne oferim cadouri reciproc, să aflăm cine cui i-a picat la bilețele, cine cui îi oferă cadou și ce anume. Anul acesta am pregătit multe cadouri, mi-am pus la punct programul pentru a putea ajunge la toți oamenii mei dragi acasă, am inima curată, mintea limpede, un mindset sănătos pentru anul nou și sunt pregătită să gătesc mese mari. Prietenii sunt a doua familie pentru mulți dintre noi, sau, din păcate, poate chiar singura. În fiecare an sunt oameni care sărbătoresc această perioadă de unii singuri. Vreau să vă spun că nu sunteți singuri și asta nu vă face mai puțin importanți.
Mara Bugarin (24 de ani), actriță:
„Crăciunul este despre gândul pe care cineva îl are pentru tine“
Îmi amintesc că, atunci când eram mică, la început mergeam la colindat cu sora mea și cu prietenii ei. Eram prea mică să știu versurile colindelor și primeam o oală și o lingură de lemn și trebuia să bat ritmul. Nu cred că făceam o treabă prea grozavă, dar eram simpatică – aveam doar 3-4 ani. Mi se puneau mulți bani în oală, iar asta mă făcea foarte mândră. La un moment dat am observat că telefonul Ioanei, sora mea, suna de fiecare dată când „venea Moșul“ – un semn că părinții noștri ne puseseră cadourile sub brad. Era o așteptare frumoasă în fiecare an: să sune telefonul Ioanei și să mergem înapoi acasă să primim cadourile. În copilărie, Crăciunul era, evident, foarte mult despre cadouri. Mă bucura mult venirea Moșului și eram curioasă să văd cât de atent m-a ascultat în ceea ce i-am scris în scrisoare. În fiecare an lăsam scrisoarea pe pervaz, lângă brad, și desenam ce îmi doream. De obicei, primeam unul sau două dintre cadourile dorite, iar asta conta cel mai mult. Acum, Crăciunul a devenit mai mult despre întâlnirea cu familia. În fiecare an, păstrăm tradiția de a ne cumpăra cadouri unii altora și ni le oferim în seara de 24 decembrie. Aștept cu nerăbdare să-mi văd bunicii, unchiul, mătușa, verișorul, părinții și sora. De cele mai multe ori avem și prieteni de familie, iar casa este plină de oameni și ne bucurăm de timpul pe care îl petrecem împreună. Pentru mine este o bucurie foarte mare, mai ales că nu apuc să îi mai văd atât de des pentru că nu mai locuiesc în Timișoara.
O altă tradiție pe care o iubesc este împodobirea bradului, pe care o facem în familie – sora mea, părinții mei și eu. Mama alege mereu coloana muzicală – în fiecare an alte colinde –, iar tata pune ornamentul din vârful bradului. Mă bucur foarte mult de Crăciunul când mă trezesc și simt mirosul de mâncare. Mama, bunica și tata se trezesc mult mai devreme decât noi, cei tineri – sora mea, verișorul meu și cu mine. Deja cozonacii sunt în cuptor, iar în bucătărie se lucrează cu hărnicie. Este un sentiment de apartenență foarte puternic să mă trezesc și să realizez cât de norocoasă sunt să îi am pe aproape toți membrii familiei lângă mine. Îmi place mult și când reușesc, în unii ani, să ne adunăm – familia sau prietenii – pentru a dona haine sau pentru a face cadouri unor persoane defavorizate. Este un gest mic, dar care aduce multă bucurie.
Din păcate, cred că astăzi Crăciunul a devenit o presiune pentru mulți oameni, mai ales din punct de vedere financiar. Se pune un accent tot mai mare pe cadouri mari, scumpe și pe dorința de a fi „relevante“. Am observat că adolescenții din generația aceasta folosesc site-uri unde își pun „wishlist“-urile cu ce cadouri își doresc. Cred că, astfel, se pierd generozitatea și simplitatea Crăciunului. Nu este despre ce cadou primești, ci despre gestul și gândul pe care cineva le are pentru tine.
Un Crăciun care m-a impresionat profund – deși într-un mod trist – a fost acela în care bunica mea, cea care m-a crescut, nu mai era cu noi. Bunica s-a născut pe 25 decembrie, iar acel Crăciun fără ea a fost extrem de complicat. Totuși, a fost și ceva frumos în toată durerea: de atunci, în fiecare an simt că îi sărbătorim viața și amintirea. Este un moment în care ne adunăm și vorbim despre ea, iar asta o face să fie foarte prezentă în continuare printre noi. Un alt Crăciun greu, dar amuzant în felul lui, a fost cel în care am aflat că Moș Crăciun nu există. Eram extrem de supărată, pentru că aveam o imaginație foarte bogată – lucru care, probabil, se vede și din meseria pe care mi-am ales-o. Când am aflat că nu există Moș Crăciun, parcă s-a destrămat o lume în mintea mea. În universul meu, îmi imaginasem nu doar un Moș Crăciun, ci o întreagă poveste: o casă cu reni, cu ajutoare, cu o sanie care venea din cer. Mă uitam noaptea la stele, încercând să-mi dau seama dacă luminile pe care le vedeam erau personaje din lumea Moșului. Când am aflat adevărul, am fost foarte tristă. Totuși, a fost frumos când verișorul meu, care este cu şapte ani mai mic decât mine, a făcut varicelă, destul de aproape de momentul în care eu aflasem că Moș Crăciun nu există. Atunci, am fost „recrutată“ în misiunea de a ascunde cadourile și de a contribui la bucuria sărbătorii. Și mi-am dat seama că și „pe cealaltă baricadă“ este la fel de frumos – să participi la magia Crăciunului pentru cei mici.
Pentru mine și prietenii mei, Crăciunul a devenit mult mai personal. Din fericire, nu am căzut în plasa cadourilor scumpe. De obicei ne oferim o fotografie frumoasă cu noi din anul care a trecut, o scrisoare sau ceva făcut de mână. Tradiția mea de Crăciun este să încerc, în fiecare an, să mă adun și să scriu o scrisoare fiecărui om important din viața mea. E ca un fel de concluzie și o mulțumire pentru anul pe care l-am trăit împreună și pentru persoana care este fiecare dintre ei. Scrisorile sunt, într-un fel, cadoul meu de Crăciun.
Se încarcă comentariile...
