Bolnavii psihic ajung pericol public ajutați de lege. Ce trebuie făcut
0Pentru a înțelege și mai bine gravitatea tragediei de la Sibiu, acolo unde o tânără a fost ucisă de iubitul ei cu probleme psihice, psihologul Radu Leca a explicat riscurile la care ne expunem atunci când ne aflăm în compania unei persoane cu boli mintale care nu se tratează.
Arată la fel ca noi, vorbesc la fel ca noi și se comportă cât se poate de normal. Îi poți vedea pe stradă, la volanul mașinii, în trafic, te poți întâlni cu ei în vacanță sau chiar la serviciu. Nu ies cu nimic în evidență. Par, la prima vedere, oameni sănătoși, responsabili, în care poți avea încredere. În realitate însă, sunt persoane cu probleme psihice, multe dintre ele periculoase și care în orice moment ar putea să ne pună viața în pericol. Iar asta se întâmplă pentru că, în loc să fie internate în clinici de specialitate sau obligate să ia un tratament medicamentos sunt lăsate libere pe stradă.
Un tânăr de 24 de ani din Sibiu și-a ucis iubita într-un apartament din oraș. O rană adâncă în zona gâtului i-a fost femeii fatală. Vasile Ștefan, care fusese externat anul trecut din spitalul de psihiatrie, a fugit de la locul crimei însă a fost prins de polițiști câteva zile mai târziu. Mărturia lui este cutremurătoare: a ucis-o pe Florentina din gelozie și după ce și-a administrat un cocktail de droguri. Totul, pe fondul unor probleme psihice mai vechi despre care știau și rudele, și prietenii și iubita lui. Aceasta din urmă, care a decis să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depășească psihoza și episoadele depresive, a plătit cu viața.
Legea apără dreptul pacientului, dar nu și viața noastră
Nimeni nu a putut preveni tragedia. De ce? Legea este clară: nici o persoană nu poate fi internată în spital fără voia sa. Iar bolnavii psihic nu fac excepție. Practic, vrem, nu vrem, suntem obligați să-l acceptăm printre noi. Cu o singură excepție. „În cazul în care pacientul respectiv face o criză, rudele, prietenii, aparținătorii îl pot interna fără acordul său într-un centru de specialitate”, a explicat pentru „Adevărul” psihologul Ovidiu Telegescu. „Este o internare în regim de urgență. De exemplu, rudele unui astfel de pacient, bolnav și recalcitrant, sună la 112. Poliția se deplasează la fața locului și, dacă nu poate comunica cu persoana respectivă, echipajul o poate interna fără voia ei la spitalul de psihiatrie, într-o secție de psihiatrie, clinică etc. Însă, după ce se calmează, după ce i se administrează un tratament, medicii îi pot da drumul. Dacă omul a depășit criza, nu mai există nici un motiv pentru care să rămână în spital. Asta se poate întâmplă după o zi, două, trei, depinde. Iar bolnavul revine acasă”, a declarat Cosmin Andreica, președintele sindicatului Europol.
Internarea în regim de urgență a unui astfel de pacient poate fi făcută și la cererea altor entități. Dr. Alina Violeta Ungureanu, managerul Spitalului de psihiatrie și pentru măsuri de siguranță Săpoca a precizat că există o anumită procedură pentru internare nevoluntară. „Atunci când este o urgență psihiatrică, adică pacientul reprezintă un pericol iminent pentru el ori pentru alte persoane, nu are capacitatea de a înțelege necesitatea tratamentului și nici nu are apartinatori ori reprezentanți legali. Solicitarea de internare nevoluntară poate fi făcută de medicul de familie, medicul psihiatru, de reprezentanţii administraţiei publice locale, ai poliţiei, jandarmeriei, pompierilor, precum şi de către procuror. De asemenea și instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare nevoluntară, poate cere internarea acesteia”, arată Ungureanu.
Cât despre externare, și aici trebuie urmați câțiva pași. Bolnavului nu i se dă drumul din spital decât după ce medicul a decis că starea sa este ameliorată. „În funcție de evoluția stării pacientului, medicul curant stabilește data externării, de comun acord cu pacientul și familia acestuia. Externarea va fi efectuată când pacientul este ameliorat din punct de vedere al simptomatologiei. Acesta poate fi externat la cererea sa sau a familiei contrar avizului medical. Medicul curant externează pacientul la cerere, dacă nu sunt îndeplinite criteriile pentru internarea nevoluntară. Boala psihică este imprevizibilă, ameliorarea simptomatologiei este determinată de aderenta la tratament. La externare, pacientul primește pe lângă rețetă și o scrisoare medicală pentru continuarea tratamentului medicamentos”.
Însă acești bolnavi, mulți dintre ei, nu continuă tratamentul acasă. Nu sunt obligați s-o facă. Iar consecințele pot fi dintre cele mai grave. Devin agresivi, violenți, iar un asta ne-ar putea pune în pericol viața. Chiar și așa, sunt lăsați liberi, doar în responsabilitatea familiilor. Și asta din cauza breșelor din sistem, a hibelor, a golulul legislativ. Din cauza faptului că în România există foarte puțini medici psihiatri, foarte puține asistente care lucrează în astfel de clinici de specialitate. Numărul paturilor este de asemenea scăzut, în timp ce secțiile de psihiatrie ale spitalelor sunt pline. Mai mult, acele cămine spital care existau pe vremuri au dispărut. „În spital, mai mult de o lună, nu se stă. Pacienții sunt trimiși cu tratament acasă. Medicația este administrată ambulatoriu. Iar problema apare când acești oameni nu urmează tratamentul prescris, dozele recomandate, nu revin la evaluare”, continuă psihologul Ovidiu Telegescu.
Pentru a înțelege și mai bine gravitatea situației, psihologul Radu Leca ne-a explicat riscurile la care ne expunem atunci când ne aflăm în compania unei persoane schizofrenice și care, deși are nevoie, nu-și dă consimțământul pentru a fi internată în spital. Specialistul spune că în momentul în care face o criză, această persoană poate deveni ea însăși o adevărată armă. „O persoană schizoidă de 1,60 cm și 60 de kilograme, care se enervează, care își pierde răbdarea, poate pune la pământ opt bărbați masivi, de aproximativ doi metri și 120-140 kg fiecare. Popular vorbind, este vorba de puterea nebunului. Are o putere și o forță, ieșite din comun. Masi mult, un bolnav schizofrenic aflat în episod maniacal, în episod psihotic și care nu se controlează poate băga mâna prin tine și poate să iasă din tine cu orice organ pe care îl ai”, arată psihologul.
Un pacient cu probleme psihice este, în general, luat în evidența medicului de familie și a unui medic specialist. Pe lângă aparținători, acesta din urmă este singurul în măsură să decidă dacă bolnavul trebuie internat. Însă, atenție! De la a trebui până la a se și interna, este cale lungă. Iar în spital, odată ajuns, nu stă prea mult. „Înainte nu era așa. Existau centre de reabilitare, de recuperare unde acești oameni erau internați pe termen lung. Uneori chiar cu anii. Dar, totuși, să nu negăm abuzurile care aveau loc în acele centre, căci existau și nu erau deloc puține”, susține Ovidiu Telegescu. Astăzi, bolnavul psihic este tratat pe repede-nainte în spital și trimis înapoi acasă. Iar aici, de multe ori, nu-l așteptă nimeni. Sau nu are nimeni grijă de el. Iar ceea ce se întâmplă este o consecință firească a neglijării: bolnavul devine un real pericol pentru cei din jur.
Potrivit statisticilor, în prezent este vorba despre aproape 800.000 de bolnavi psihic pe lângă care putem trece liniștiți, fără să bănuim nimic. Însă, dincolo de zâmbețul lor politicos, de intențiile lor binevoitoare, se poate ascunde un viitor criminal.
Potrivit unui studiu UNICEF, 22.000 de copii și adolescenți trăiesc cu un diagnostic de boală psihică, însă cifra reală poate fi mult mai mare din cauza subraportării. Majoritatea tulburărilor debutează în copilărie, adolescență sau în perioada de tânăr adult. Mai mult, din cauza stigmatizării și a educației precare despre acest subiect, mulți dintre bolnavi rămân nediagnosticați, conform raportului Consiliului Economic și Social. O problemă semnalată în acest raport este că în România există o medie de 12 medici psihiatrii la suta de mii de locuitori, cea europeană fiind de 17.
Soluții
Radu Leca este de părere că avem nevoie de o lege prin care aceste persoane să fie luate în evidența asistenților sociali. „Asistentul social ar trebui să vadă săptămânal un anumit număr de pacienți cu schizofrenie. Să-i aibă în vedere, să-i monitorizeze. Apoi, toate aceste persoane ar trebui să fie introduse într-o bază de date, să știm despre existența lor, despre boala de care suferă și evoluția acesteia. Știm că există centre specializate pentru persoanele schizoide, dar sunt foarte puține. Poate ar trebui să fie mai multe”. Nu în ultimul rând, spune psihologul, românii au nevoie de campanii de conștientizare a pericolelor schizofreniei și altor tipuri de boli care produc furie și agresivitate. Despre luarea în evidență a acestor persoane ne-a vorbit și Cosmin Andreica, președintele sindicatului Europol. „Până prin 2000-2001 existau evidențe dar și o comunicare interinstituțională. Orice polițist știa în raza lui de acțiune ce bolnavi psihic are. Asta îl ajuta să intervină, să știe cum s-o facă. Polițistul știa la ce reacționează persoana respectivă: la alcool, la uniformă, la luatul cu frumosul, la o acțiune mai ferma, adică își adapta modul de acțiune în funcție de istoricul bolnavului. Însă, din 2012 până în prezent n-a mai existat niciun fel de comunicare în acest sens”.
O persoană care suferă de o afecțiune psihică gravă are nevoie de susținere din partea familiei. „Dacă familia nu se implică, se poate ajunge la adevărate tragedii. Ca cea de la Sibiu, de exemplu. Autoritățile pasează responsabilitatea pe umerii familiei. Însă, de cele mai multe ori, rudele nu fac față”, a mai precizat psihologul Ovidiu Telegescu.
Însă, mai precizează acesta, familia, de multe ori, alege să ascundă problema. „Ori se gândesc la faptul că aceste crize vor trece de la sine, ori încearcă să nu stigmatizeze persoana respectivă căci un diagnostic de acest gen o poate exclude din societate. Această atitudine este alimentată și de faptul că bolnavul, cel puțin la debutul bolii, poate ascunde simptomele, poate disimula un comportament normal, care ne păcălește.
Educația pentru sănătate a populației este o altă soluție care ar putea rezolva, în timp, problema acestor persoane cu afecțiuni psihice. „Românii trebuie educați, responsabilizați. Să nu uităm ca bolnavii se întorc în familiilelor iar acestea le ignoră nevoile. De multe ori nu le înțeleg, nu știu ce au de făcut, le este teamă. oamenii trebuie să cunoască riscurile pe care le implică aceste boli psihice grave, să știe că nu e de gumă cu așa ceva”. Ovidiu Telegescu este de părere că dacă nu începem cât mai repede o educație în acest sens și peste 30 de ani e vom confrunta cu aceeași mare problemă. Sau poate chiar cu una și mai gravă.
Concluzia? Persoanele cu afecțiuni psihice grave sunt pasate de autorități ca o minge de ping-pong între propriile familii și spitale. Un du-te vino continuu și fără vreo rezolvare. Căci nici unii, nici alții nu reușesc să facă față situației. Căci nici unii, nici alții nu reușesc să facă față situației, iar bolnavii ajung, mai devreme sau mai târziu, din nou printre noi.
Se încarcă comentariile...
